Te rog, dragă părinte nu-ți mai ambiționa copilul, atribuindu-i copilului meu un caracter de nemernic

Știți și trăiți și faceți față zilnic, cu siguranță, asaltului de păreri, întrebări, presupuneri cum e mai potrivit să fie îmbrăcat copilul sau cum e mai bine să fie purtat, hrănit, iubit. Și dupa toate aceste presupuneri, încep, desigur, sfaturile, povețele, comparațiile… o da, comparațiile. Dar nu asta vreau să povestesc acum, căci pe mine, nu prea mă deranjează, nici părerile, nici sfaturile, nici că alții știu cum e mai bine pentru tine sau că nu pot înțelege că realitatea mea nu e și a lor. Nu reiau argumentele acum, sunt dezbătute pe larg, într-un articol precedent (aici). Nu mă deranjează, căci nu mă afectează. După toate aceste sfaturi pe care le ascult politicos, îmi văd de propria viziune în ale crescutului copiilor. Și la rândul meu, nu emit judecăți, povestesc doar experiențele mele, care sunt doar ale mele- așa am făcut eu și nu însemană deloc că e cea mai bună alegere și pentru altcineva.

Nu intervin niciodată în creșterea copilului tău, așa că te rog dragă părinte, nu interveni nici tu în educația copilului meu.

Printre toate celelate expresii auzite mai mult sau mai puțin zilnic: ‘vaai ce rușine, așa băiat mare și plânge” ‘păi tu ești băiețel sau fetiță de te smiorcăi așa’; ‘plânge că-l dor urechiușele, cred, trageți-i căciulița pe urechi că e curent’; ‘da, se vede că se alintă, plânge degeabă’ , de departe cel mai tare mă atinge expresia:

Vaaai, Vlăduț, dar ce rușine să faci așa! Nu mai plânge, CĂ RÂDE TUDOR DE TINE!

Deci mă zburlesc și mă irit și de multe ori, tot nu prea pot să intervin – pentru a evita conflictul. Știu că fiecare mamă, bonă, bunică, mătușă are cea mai bună intenție când rostește această urare, dar mă intrigă profund pentru că deja asta înseamnă educație cu copilul meu.

Dragă aparținător de Vlăduț, intri pe terenul meu! De dimineața până seara, eu îmi învăț copilul să fie bun, empatic, generos. Îl învăț că nu există diferențe între copii, pledez pentru egalitate și că trebuie să fie înainte de toate moral și solidar! Să nu râdă de alții doar pentru că nu sunt sau fac ca el sau ca majoritatea! Să iubească, nu să urască!

Și după toate cele de le învață acasă, apoi aude în parc de la părintele lui Vlad, că este în regulă și chiar indicat să râdă de Vlăduț, ‘pentru că plânge’, ‘pentru că e rău’, ‘pentru că poartă încă pampers’, ‘pentru că nu știe să mănânce singur’, ‘pentru că nu împarte jucăriile’ sau că mai știu eu ce.

Radu când era mai mic, primul lucru pe care-l făcea, când ne întâlneam mai mulți părinți cu copii, era să asocieze fiecare copil cu responsabilul lui. Dacă un copil se purta necunviincios cu el, Radu nu împingea, nu arunca, nu scuipa, nu înjura, nu venea să-mi spună mie, ci se ducea să-l tragă de mâneca pe părinte. Așa a fost Radu, pârâcios, dar altceva vroiam să scot în evidență, respectiv cum copilul vede în părintele lui și al altui copil autoritatea supremă.

Și dacă, de la același părinte primește invitația deschisă să râdă de copilul lui, copilulului meu nu numai că i se va părea firesc să o facă, dar o poate lua chiar și ca o ușoară obligație, căci mama lui Vlad știe ce e mai bine pentru Vlad și tocmai mama lui l-a rugat pe Radu să râdă de el.

V-am mai povestit: când noi doi eram noi în școala primară (am fost colegă, cu Paris din clasa I până în a XII, deci efectiv am crescut împreună), doamna învățătoare,  a făcut o ierarhie de care ne amintea zilnic. Ne-a așezat în bănci după cât de deștepți eram.

Pe rândul de la geam stăteau copiii cei mai deștepti, pe rândul de la mijloc copiii medii iar pe rândul de la perete, copiii slabi, pe care noi cu mintea noastră copilărească îi consideram ‘proștii clasei’. Trist! Aveam doar 8-9 ani, dar zilnic mă simțeam prost când intram în clasă, mi se părea o monstruozitate. Evident că nu putea fi vorba de o clasă unită, empatie sau respect. Cei de pe rândul de la geam erau mândri, cei de la perete umili.

Cei de la geam, râdeau de cei de la perete, că nu sunt ca ei. Asta a dus la dezbinare, discriminare, ură și dispret, niște sentimente grele și urâte, pentru un suflet inocent de copil (nu mai reiau toate argumentele și povestea văzută prin ochii copilului și apoi prin ochii aceluiași copil devenit părinte- e pe larg, aici)

Pentru că am fost învățați că le facem chiar un bine celor care nu se ridică la standardele și așteptările setate, dacă RÂDEM DE EI, așa îi ambiționăm.

Pentru toate cele expuse mai sus, te rog, dragă părinte, nu-l mai invita și nu-l mai încuraja pe copilul meu să râdă de al tău. Data viitoare, spune-i lui Vlad, nu că râde Tudor de el, dacă plânge, ci că Tudor îl așteaptă să se liniștească, pentru a se juca împreună. Și să nu-și facă griji, Tudor nu se grăbește, poate aștepta oricât are nevoie Vlad.

Copilul meu nu râde de nimeni, nici azi nici mâine, NICIODATĂ! Te rog, dragă părinte, cu cerul și cu pământul, nu-ți mai ambiționa copilul, atribuindu-i copilui meu UN CARACTER DE NEMERNIC!!

Sursa foto: aici

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Catalin April 01, 2017 04.45 am

    Ca bine le mai spui! Dar sunt asa de multi parinti ca cei a lui Vlad…. majoritatea dintre ei nu ar citi un asemenea articol sub nici o forma cici ei deja le stiu pe toate… 🙁

    Reply 
    • Anca Arau April 01, 2017 10.16 am

      Mulțumesc:) eu îmi spun speranțe mari în copiii noștri să fie buni, altruiști, generoși. solidari la nevoile celorlalți. There is hope..sper:D

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog