De nimic nu se leapădă omul mai greu decât de o prejudecată!

De nimic nu se leapădă omul mai greu decât de o prejudecată! (Mark Twain)
Să vă zic de ce! Acum un an. Toți patru în camera de așteptare de la primiri urgențe IOMC. Nu este o încăpere mare iar lui Radu i se pare oportun să ne adreseze, cât îl țin plămânii, o întrebare. Întreabă tare, căci copiii de 4 ani nu știu să vorbească încet sau nici măcar normal ca tonalitate:
Daaar ce-i cu atâția oameni maro în camera asta?
Smiley face eu. Zâmbet politicos așa. Spre deosebire de oamenii maro din jurul nostru, tatăl lui era roșu. Am zâmbit, ne-am mutat privirile, ne-am simțit prost, am schimbat firul epic al poveștii.
Fără să clipim și fără să gândim am considerat întrebarea lui Radu discriminatoare, ofensatoare, lispită de bun simț și respect. Când el tot ce a făcut a fost să constate că pielea oamenilor din jurul nostru are altă culoarea decât a noastră. Noi suntem bej, cum zice Radu,  ei sunt maro. Când firesc era să-i răspundem, natural și tare
Ia uite ce spirit de observație ai Radu, au altă culoarea a pielii pentru că sunt țigani!
Dar în loc să răspundem, noi ne-am simțit prost. Și știu și de ce! Nu pentru că întrebarea lui Radu a fost ofensatoare și ne-am șimțit prost pentru că discriminăm voit și conștient! Și de la noi doi aveam pretenții, de aia ne-am simțit prost!
Acum 2 luni. Același loc- Unitatea primiri urgențe IOMC. Tot Radu, personaj principal, tot la rromi fac referire.
Și ce în limbă vorbesc oamenii ăștia? Nu sunt români? E albaneză? Sau de fapt cred că este japoneza, nu, tati?
Eeee, ce credeți…da, am schimbat subiectul, ați ghicit bine. Când răspunsul firesc era: vorbesc limba țigăneasca, noi am mutat discuția spre corpuri cerești. Și iar ne-am simțit prost pentru prejudecățile noastre!
Dar cum să rostești cuvântul ȚIGAN, fără să te gândești la toate relele pământului?
Noi așa am crescut, am învățat că țiganul este o entitate malefică.
  • Dacă nu eram cuminți, ‘ne dădeau la țigani’;
  • Dacă ne purtam necuviincios ‘venea țiganul cu sacul să ne ia’;
  • Dacă ieșeam desculți, săreau toate gurile vecine pe noi, ‘că numai țiganii umblă așa’;
  • Am învățat că ‘scuipăm ca niște țigani’ și ‘înjurăm ca la ușa cortului’ (de țigani)
  • Făceam și facem uz de ‘Nu fi țigan‘, ‘Ce țigan ești azi, mă‘ de câte ori vrem să evidențiem trăsături de caracter îndoielnic.
  • Auzeam atît de des că ‘ăștia trăiesc ca țiganii’;
  • De câte ori nu am izbutit ceva, am auzit că ne înecam ‘ca țiganul la mal’, iar nestatornicia ne-a fost taxată cu ‘te muți ca țiganul cu cortul’
  • Când am insistat sa obtinem ceva, am primit ‘nu te mai țigăni’
  • Certurile dintre frati erau rezolvate cu ‘nu va mai certați ca țiganii’
Ce sentiment natural, frumos sau de acceptare se poate naște în mintea unor copii care cresc cu astfel de sintagme?

Buuun, și noi am dat-o în extrama cealaltă, de frică ca Radu să nu crească cu prejudecăți, nu am rostit niciodată de față cu el, cuvântul țigan, pentru că, repet, eu nu știu să-l folosesc fără să-i atribui o conotație negativă. Și pe la 4 ani, Radu, care deja cunoștea un milion de cuvinte, îmi spune:

Mami să vezi ce mi-a zis C. (un coleg).
Mi-a zis că un țigan a intrat în curte  si a furat un ghiveci cu flori.
Îti dai seama cred că a lăsat urme maaari, că are niște labeeee’.
Cum adică, Radu? Ce labe?
Păi țiganul este un animal, nu?
Ne-am făcut treaba bine. NOT! Nu l-am învățat un cuvânt și am zis problem solved, asta după ce în prealabil am răsuflat ușurată, în sinea mea de om mic, că în clasa lui de la grădinița nu sunt țigani. Dar mi-a fost rușine să recunosc asta chiar și în fața lui P.
Și de câte ori gândesc așa, mă justific eu pentru mine, că am fost terorizată de țigani când eram mică, treceam zilnic, în drumul spre școală printre ei, mi-era teamă să nu-mi fure ceasul, lanțișorul, să nu mă scuipe, să nu arunce cu pietre etc. Și eram instruită că dacă cer cerceii mei de aur, să îi ofer imediat, să nu-i smulgă din urechile mele. Bine, e partea a doua că cerceii mei nu se deschideau neam!
Revenind în zilele noastre și privind obiectiv și documentat, Raportul anual (2015/2016) al Amnesty International cu privire la statutul drepturilor omului din România notează faptul că prejudecățile asupra comunității romilor au continuat să fie expuse în această perioadă, inclusiv în discursul public și la nivel politic.
Și pentru că mi-am demonstrat că nu sunt în stare să trec peste prejucata aceasta, dar știu să îi judec vehement și să îi condamn cu toată forța pe cei care susțin familia tradițională, pe cei care resping copiii speciali, pe cei care discriminează pe motive religioase sau politice, m-am bucurat, trecând peste uimirea mea, când într-un supermarket fiind împreună cu Radu, o țigancă cu fuste tradiționale și două cozi, se apropie de noi întrebând
Ce faci, Radu?
Bine!
……
Dar de unde o cunoști Radu pe doamna?
Păi este doamna lui Antonio din parc.
Da, era bunica lui Antonio din parc,  cel  cu pielea albă, nu maro.
Închei, lăsând aici, un fragment din Șatra lui Zaharia Stancu,  care rămăne una dintre cărțile mele preferate:
Nu ştim de când umblăm cu negrele noastre corturi prin lume/ Nu ştim de ce colindăm cu lun­gi­le noastre căruţe prin lume/ Nu credem în ur­sitori, dar cineva ne-a ursit/ Să fim mereu pe drumuri, fără sfârşit/ Credem în viaţă şi viaţa ne este amară/ Credem în dragoste şi dragostea ne omoară…”
 Sursa foto: prejudecată.

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog