Nevoia copilului meu este ca eu să nu mă sacrific pentru el!

Serile noastre se derulează extrem de similar, respectând o rutină clară: după ce se culcă Tudor, la scurt timp îl conducem și pe Radu în camera lui. De ceva vreme, Radu se cere dus în cameră în scăunel făcut din brațele noastre încrucișate. De la mine știe da, de scanul din copilăria noastră..dar altceva vroiam să subliniez, respectiv îndemnul lui pentru mine în fiecare seară:

Hai mami, râzi! Haaaai, și mai tare! Dar râzi, până ajungem în cameră la mine, da? Și nu te oprești deloc..deci, râzi, mami, râzi!

Și aceasta este ultima imagine cu care Radu se duce la culcare. Deduc, deci, că nevoia copilului meu este să mă vadă fericită.

Chiar dacă mă consideră neserioasă:), îi place să mă vadă râzând, întocmai cum îmi place mie să-l văd vesel și binedispus și cu gura până la urechi:

Nu există părinte pe acest pământ care să nu simtă că fericirea deplină are chipul copilului lor, fericit. Dar la fel, simt și gândesc și copiii- pentru a fi fericiți, cu adevărat și ei au nevoie să-și știe părinții fericiți.

La fel cum zâmbetul copilului, poate alunga, metaforic vorbind, norii și-ndrepta vremea pentru părinți la fel și râsetele părinților reprezintă, cu siguranță curcubeul din ochii copiilor.

“… mama, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălai afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea, şi vremea se îndrepta după râsul meu… Ştia, vezi bine, soarele cu cine are de-a face, căci eram feciorul mamei…”,

Și să revin acum, la acest spirit de sacrificiu, în numele căruia au fost crescute generații întregi de copii, printre care și noi, bineînțeles. Din fericire, mie, acasă, nu mi s-a amintit niciodată câte sacrificii s-au făcut pentru mine, dar la școală….o daaaa…aproape zilnic auzeam, adresată în general întregii clase sau punctual vreunui coleg, ca răspuns la un compartament necuviincios:

Voi nu vă gândiți câte sacrificii fac părinții pentru voi? Așa îi recompensați? Copiii nerecunoscători ce sunteți!

Mamele noastre au fost crescute în spiritul propagandei comuniste, propagandă care, întreţinută, în principal, de presă, zugrăveşte portretul femeii în comunism ca eroină absolută, reunind fantastice puteri de mamă devotată, muncitoare zeloasă şi luptătoare aprigă în numele socialismului. 

Vă aminiți, desigur, că toate textele copilăriei zugrăvesc aceeași imagine a mamei- mama perfectă era mama eroină, care avea timp de tot și de toate, dar nu și pentru ea. Ea era la coada priorităților.

Și toate astea dintr-un spirit de sacrificiu, căci mama eroină trebuie, înainte de toate să se sacrifice!

Așadar, mamele noastre așa au crescut, acestea au fost valorile în care au fost învățate să creadă și acestea au fost valorile și credințele transmise și copiilor lor. Acesta a fost stilul parental moștenit de copiii de atunci, deveniți părinți la rândul lor, respectiv:

Copilul este dator părinților pentru toate sacrificiile făcute pentru el! Pentru travaliul dureros, pentru nașterea grea, pentru nopțile nedormite, pentru renunțarea la plăcerile vieții de adult, pentru anii în care l-au ținut la facultate. Pentru toate astea copilul este dator părinților!

Nimic mai fals! Copilul nu are nicio datorie față de părinții săi, dar absolut niciuna! Copilul crescut cu dragoste și devotament va simți singur să își ajute părinții atunci când au nevoie. Din iubire și recunoștință! NU pentru a plăti o datorie! NU din obligație! NU pentru că este manipulat sau șantajat emoțional. Ci doar în numele dragostei necondiționate.

Copilul nu a ales să se nască, faptul că s-a născut este doar voința și dorința părinților lui, adulți! Că l-au făcut din cauza presiunilor sociale sau ca să aibă cine să le aducă o cană cu apă la bătrânețe este fix problema părinților! Nu este alegerea copilului! Nu este vina lui. Copilul nu trebuie responsabilizat pentru alegerea părinților de a-l avea, nu trebuie împovărat sau condițonat!

Am renunțat pentru tine la tot și tu nu ai fost în stare să iei premiul întâi. Mă sacrific de dimineața până seara ca să ai tot ce îți trebuie și tu așa îmi mulțumești?

Voi reveni ulterior să vă povestesc, pe larg, ce greșit mi se pare mesajul transmis de părinții care se sacrifică, copiilor lor. Pe scurt ar fi că îi creștem egoiști, egocentriști și narcișiști, tocmai pentru că îi învățăm că nevoile lui sunt în centrul atenției.

Într-un articol mai vechi din ‘Totul despre mame’, pe care îl puteți citi integral aici, erau definite 4 tipuri de părinți de sacrificiu, respectiv

Părinţii care nu-şi cumpără lor nimic, ca să îi cumpere celui mic;

Părinţii care se încarcă de sentimente de vinovăţie dacă lasă copilul temporar cu altcineva;

Părinţii care îşi neglijează partenerul că să nu se dezlipească de lângă copil;

Părinţii care nu pot pleca nicăieri fără copil.

Noi am încercat să-i transmitem lui Radu și va, urma Tudor, că nevoile noastre, de socializare, de exemplu, sunt la fel de importante ca ale lui.

Radu, ție îți place să te joci cu copiii?

Oooo daaa!

Cu cine îți place cel mai mult?

Păi cu colegii mei, cu Cezar, cu Robert, cu Radu..

Mi se pare foarte corect ce spui! Faptul că tu vrei să te joci cu prietenii tăi, se numește nevoie de socializare! La fel, și mama, în seara asta are nevoie să socializeze cu prietenii ei! Aici vroiam să ajung, să înțelegi de ce nu voi fi acasă diseară!

Ca o concluzie, las aici, la final un extras dintr-un interviu cu Domnica Petrovai – psiholog clinician și  psihoterapeut cognitiv-comportamental. Spunea așa:

Sacrificiul nu este iubire, este o neputință, o renunțare, un abandon. Nevoia copilului este ca eu, mama lui, sa fiu responsabilă de propria mea fericire, împlinire, să am o viață cu sens și semnificație. El, copilul meu, nu îsi dorește renunțarea mea, nu este alegerea lui. Îl încarc cu vină și responsabilități care nu îi aparțin. Și un alt efect al „sacrificiului” este egocentrismul, narcisismul copilului. Îl învăț că nevoile lui sunt în centrul atenției, că lui „i se cuvine” că „merită” atenția și efortul meu și că eu nu am nevoie. Îi anulez șansa de a învăța empatia, atenția la nevoile celuilalt, faptul că ceea ce fac are impact asupra celuilalt și sunt atent să nu rănesc. Empatia stă la baza unei relații sănătoase, în care nevoile mele și nevoile tale sunt importante, în egala masură. O mamă în contact cu propriile ei nevoi și cu atenție și preocupare pentru nevoile bărbatului îl sprijină pe copil pentru a se dezvolta echilibrat, armonios, fără nesiguranțe și frustrări care îi vor umbri viața.

Sharing is caring!

Photo titlu: by Randy Rooibaatjie on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 143 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog