Bucurii de om mare: păcăleala copilului în scop de divertisment

Și, ia spune, Radu, îl iubești pe Tudor?

Mmmdddaaa!

Aaaa, o să-ți fie dor de el atunci.

Mmm de ce?

Păi nu ți-a zis mami că îl lasă aici, pe Tudor? îl luăm acasă la noi! Și voi vă întoarceți la București fără Tudor.

Și Radu, la cei 5 ani ai lui, rămâne consternat, ușor speriat, blocat, face ochii mari, moment în care vecina inițiatoare a discuției râde zgomotos. Discuția nu a continuat și mai mult de atât căci eram lângă el și am intervenit, dar asta nu înseamnă că nu s-a reluat de muuuulte ori, cât a fost Tudor bebeluș și  din mai multe direcții.

Ba că mama ”îl da la alții”, ba ‘”beblușul va fi furat”. Scopul fiind același: divertismentul adultului, văzând figura speriată a copilului. Cam sadic, nu?

Și se întâmplă atât de des asta, încât eu nu am înțeles nici înainte de copil, nici după, de unde bucuria asta nemărginită de a speria un copil, de a râde de reacțiile lui (justificate), de a-l păcăli, doar în scop de divertisment?

De data asta nu vorbesc de  cazurile în care copilul este păcălit pentru a avea un beneficiu, cum ar fi când îl păcălim că-i dăm mierea, când de fapt îi dăm glicerină boraxată sau când îl păcălim că plecăm să luăm înghețată, dar de fapt îl ducem la vaccin etc. Am vorbit și despre asta într-un articol precedent- Adultul paranoic de azi este copilul mințit repetat în copilărie? Până la urmă, măcar o dată în viață, într-o formă sau alta, probabil fiecare în parte și-a mințit sau ajunge să-și mintă copilul.

Dar măcar o facem cu un scop, că mijloacele nu sunt tocmai corecte e partea  a doua, noi îl mințim ca ne este teamă că dacă am fi sinceri nu s-ar finaliza acțiunea. Deci este un motiv.

Ce nu înțeleg și pace este păcălitul copilului în scop de divertisment. Și atât!

Să luăm un caz ipotetic, să zicem, deși schimbat un pic dialogul este vorba fix de copilul meu, nu demult:)

Dar să rămânem la ideea de fabulă și să alegem un reprezentant al tuturor copiilor, să spunem Matei, vârsta 4 ani, care stă de vorbă cu 4 adulți- George, Mirela, Adrian și Cosmina.

Știi, Matei, am văzut o mașină care zbura, deschide dialogul Adrian.

E, na, hahaahaahaa, răspunde convins, Matei!

Dacă-ți zic! Uite întreabă-l și pe George.

Nu creeeed, adaugă Matei, cu o mică umbră de îndoială, dar încă foarte convins că nu există așa ceva.

Este adevărat, Matei! Zbura două străzi mai încolo, intervine și George:

E naaaaa. Pe bune? dar nu există…completează Matei cu jumătate de gură și ochi întrebători.

Dacă-ți zic, Matei, era și Mirela cu mine.

Da, avea un fel de aripi, răspunde foarte convinsă și Mirela.

Pe buneee?? Matei deja e contrariat și ușor bulversat.

Hai mă, Matei, ce te mințim noi? Dacă nu ne  crezi pe noi, vorbește cu Cosmina.

Zbura, zbura, am văzut-o cu toții, adaugă Cosmina.

Păi și voi ce ați făcut, v-ați speriat? întreabă convins de cele relatate, Matei.

Hahahahhahahahaha, râd la unison Adrian, Cosmina, Mirela și George. Ei sunt entuziasmați și fericiți, Matei bulversat și contrariat.

Doamne, dar naivi mai sunt și copiii ăștia.

Hmmm, naiv ca naiv, că pe Matei mama lui l-a învățat, oricum să aibă încredere în ce spun oamenii mari, dar în cazul acesta mai mult decât încredere, Matei s-a ghidat, intiutiv după principiul:

Când doi oameni îți spun că ești beat, te duci și te culci.

Și acum, doar de dragul exercițiului, vreau să vă demonstrez ca la fel de credul poate fi și Adrian, de mai sus, dacă ceilalți s-ar alia împotriva lui.

Să vedeți:

Bă, Adi, nici nu știu dacă să-ți zic sau nu. Am văzut-o ieri pe nevăstă-ta cu tipul ălă chel de la marketing. Dar nu cred că ne-a văzut. Eu eram cu ăștia trei la St Patrick, începe dialogul George, arătând cu capul către gașca de prieteni de mai sus.

Hmm, nu mi-a zis. Or avea un proiect comun ceva, parcă zicea de o colaborare între Hr și Marketing.

Dacă tu zici, răspunde suspicioasă Mirela. Păreau că se cunosc destul de bine ca să zic așa.

Moooor de râs, hahahhaha, ce insinuați voi, mă! Ați înnebunit?!!!? Avem doi copii acasă, hai că m-ați distrat! Fiți fără grijă, nu mă înșeală, Maria, bă, nebuni sunteți.

Mă Adi, de aia nici nu vroiam să-ți spunem. Știam cum o să reacționezi. Cosmina chiar zicea să ne băgăm. Dar eu nu pot! De când ne cunoaștem noi, frate?

Hai mă, George, că-s destupat și eu, poate să iasă la masă cu bărbați, doar nu mai suntem pe vremea lu’ bunica!

Se sărutau, frate, nă, că nu mai pot să țin în mine. Mor să văd că-ți pune coarne.

Da, Adrian, se sărutau și râdeau exuberant, de parcă erau doi adolescenți..știu că aveți doi copii, și mici..adaugă plină de empatie Mirela.

Nu-mi vine să cred! constată, Adrian, punându-și capul în palme.

Și-n timp ce prin capul lui se învârteau 1001 ipoteze, cum că de acum va fi tată de weekend, doamne și cât o iubește pe Maria, gașca de mai sus, izbcnește în râs.

Bă, dar prost ești!

Când omu’ mare-i ‘păcălitul de serviciu’, nu mai e așa amuzant, nu?

Poftim, copile Matei, ia, țin’te de burtă și ”râde” de adultul Adrian acum! Adrian, care poate data viitoare se va gândi de două ori înainte de a mai  complota împotriva lui Matei.

Căci da, când e vorba de Adrian cel adult este o cruzime să-i faci asta, dar când e vorba de copilul Matei este pur divertisment.

Copilul, până pe la 6-7 ani, aude la tot pasul, că ‘mama nu se mai întoarce, a plecat la București, fără el’, când mama este doar la baie.

Privirea înspăimântată a copilului provoacă plăcere nemărginită interlocutorului. Cedează și dă înapoi, când copilul este la un pas să izbunească în plâns, până atunci, ”dă-i înainte cu tupeu”, deși este evident că provoacă un discomfort psihologic copilului.

Nu înteleg și pace de unde plăcerea asta de a-i păcăli pe copii, doar în scop de divertisment.

Vi s-a întâmplat? Sharing is caring!

Sursa foto: crying baby via Pinterest

About the Author

Anca Arau
Author with 183 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

6 Comments

  • Dani March 29, 2018 02.47 pm

    Nu e asa ca esti trista? 🙁 Asa, in viata de zi cu zi?
    Ca iti cauti justificari si incerci sa arati ca ai descoperit roata? Ca ce mama nemaipomenita, extraordinara, fenomanela esti? Ca iti cresti copilul ca la carte? Adica chiar ca la carte, ca citesti multe carti de parenting, nu? Nu mai ai instinct, ci doar invataturi.
    Vaaaaiiii!!!! Cum sa pacalesti pe cineva? Ete asa! Se face de mii de ani. Ca sa razi! da, de-aia, ca sa razi!
    Ete, eu ii fur nasucul piticului meu. Si il bag in buzunar. Si el vine, si ma alearga, sa isi ia nasucul din buzunar. Sa ma prinde, si scotoceste, si isi ia nasuucul si si-l pune singurel la loc. Nu am voie sa il pacalesc ca i-am luat nasucul?Maaaa….
    Noi radem! Si ne pacalim si noi, astia mari intre noi. Da, tot de amuzament.
    Schimba subiectul, ca esti pe langa.

    Reply 
  • Anca Arau March 29, 2018 03.37 pm

    Deloc! Nici cu știința, nici cu tristețea, nici cu perfecțiuniea, nici cu cărțile. Ba chiar i-am furat si noi nasul, cred 🙂 dar eu vorbesc de situatiile când păcăleală îi provoacă o stare de sperietura. Cum sunt exemplele cititorilor acestui articol- că de frica că va fi lăsat în tren, cum i s-a tot repetat se chinuie să nu închida un ochi toată calatoria etc.

    Reply 
  • Rama March 29, 2018 04.22 pm

    Tot in aceeasi categorie intra si “daca nu esti cuminte, te dau la tigani” “daca nu taci, te duc la casa de copii” etc. E o practica invechita, a unor mentalitati invechite, care nu vor sa progreseze si sa nu mai dea adulti defecti societatii.
    Asa ca, draga Anca, tot inainte, ma bucur ca mai sunt “triste” ca mine 🙂

    Reply 
  • Maria Giusca March 29, 2018 08.56 pm

    Numele mamei mele e pentru mine un reminder puternic că uneori, să păcăleşti un copil poate lăsa urme serioase. Pe mama mea o cheamă Ileana în buletin. Când era un copil de doar 3 anişori, fratele ei, mai mare cu 5 ani, a fost avertizat în glumă de un unchi pus pe şotii că dacă o mai strigă pe surioară altfel decât cu numele de Lucica, țiganii vor veni şi o vor duce departe pentru totdeauna. Atât de tare a crezut minciuna unchiului şi atât de tare l-a afectat perspectiva de a rămâne fără surioară încât din acel moment nu a mai permis nimănui să îi spună mamei mele altfel decât Lucica. Astfel că şi azi numele de Ileana apare doar în acte, însă nu şi pe buzele cunoscuților.

    Reply 
  • Alexandra July 24, 2018 11.08 am

    Articolul este excelent si iti multumesc pentru asta! De fiecare data cand intalnesc specimene din astea sadice, dau sa il caut pe blogul tau, ca sa il trimit mai departe intru lecturare.

    Cunoastem un cuplu care are aceasta tendinta de “pacalire” a copilului nostru iar in momentul in care i-am explicat ca noi nu il pacalim si un copil de 3 ani jumate nu intelege glumele, m-a intrebat: “de-aia ?”. Eu ma intreb de unde vin aceste comportamente, cel putin dubioase.

    Reply 
    • Anca Arau July 25, 2018 12.55 pm

      Multumesc pentru apreciere 🙂 Des mi se întâmplă și mie să aud…păcăleli fără rea intenție, dar așa descumpănită mi se pare privirea lui credulă. Am scris despre păcălirea copilului în scop de divertisment pentru că în cazul acestora chiar nu inteleg de ce e amuzant (e firesc ca un copil sa aiba incredere intr-un adult si sa-l creada). Daca-l pacalesti ca sa ia un sirop sau sa faca o injectie etc asta pot sa inteleg- in disperare de cauza apelezi la orice modalitate de convingere probabil.

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives