Bucurii de om mare: păcăleala copilului în scop de divertisment

Și, ia spune, Radu, îl iubești pe Tudor?

Mmmdddaaa!

Aaaa, o să-ți fie dor de el atunci.

Mmm de ce?

Păi nu ți-a zis mami că îl lasă aici, pe Tudor? îl luăm acasă la noi! Și voi vă întoarceți la București fără Tudor.

Și Radu, la cei 5 ani ai lui, rămâne consternat, ușor speriat, blocat, face ochii mari, moment în care vecina inițiatoare a discuției râde zgomotos. Discuția nu a continuat și mai mult de atât căci eram lângă el și am intervenit, dar asta nu înseamnă că nu s-a reluat de muuuulte ori, cât a fost Tudor bebeluș și  din mai multe direcții.

Ba că mama ”îl da la alții”, ba ‘”beblușul va fi furat”. Scopul fiind același: divertismentul adultului, văzând figura speriată a copilului. Cam sadic, nu?

Și se întâmplă atât de des asta, încât eu nu am înțeles nici înainte de copil, nici după, de unde bucuria asta nemărginită de a speria un copil, de a râde de reacțiile lui (justificate), de a-l păcăli, doar în scop de divertisment?

De data asta nu vorbesc de  cazurile în care copilul este păcălit pentru a avea un beneficiu, cum ar fi când îl păcălim că-i dăm mierea, când de fapt îi dăm glicerină boraxată sau când îl păcălim că plecăm să luăm înghețată, dar de fapt îl ducem la vaccin etc. Am vorbit și despre asta într-un articol precedent- Adultul paranoic de azi este copilul mințit repetat în copilărie? Până la urmă, măcar o dată în viață, într-o formă sau alta, probabil fiecare în parte și-a mințit sau ajunge să-și mintă copilul.

Dar măcar o facem cu un scop, că mijloacele nu sunt tocmai corecte e partea  a doua, noi îl mințim ca ne este teamă că dacă am fi sinceri nu s-ar finaliza acțiunea. Deci este un motiv.

Ce nu înțeleg și pace este păcălitul copilului în scop de divertisment. Și atât!

Să luăm un caz ipotetic, să zicem, deși schimbat un pic dialogul este vorba fix de copilul meu, nu demult:)

Dar să rămânem la ideea de fabulă și să alegem un reprezentant al tuturor copiilor, să spunem Matei, vârsta 4 ani, care stă de vorbă cu 4 adulți- George, Mirela, Adrian și Cosmina.

Știi, Matei, am văzut o mașină care zbura, deschide dialogul Adrian.

E, na, hahaahaahaa, răspunde convins, Matei!

Dacă-ți zic! Uite întreabă-l și pe George.

Nu creeeed, adaugă Matei, cu o mică umbră de îndoială, dar încă foarte convins că nu există așa ceva.

Este adevărat, Matei! Zbura două străzi mai încolo, intervine și George:

E naaaaa. Pe bune? dar nu există…completează Matei cu jumătate de gură și ochi întrebători.

Dacă-ți zic, Matei, era și Mirela cu mine.

Da, avea un fel de aripi, răspunde foarte convinsă și Mirela.

Pe buneee?? Matei deja e contrariat și ușor bulversat.

Hai mă, Matei, ce te mințim noi? Dacă nu ne  crezi pe noi, vorbește cu Cosmina.

Zbura, zbura, am văzut-o cu toții, adaugă Cosmina.

Păi și voi ce ați făcut, v-ați speriat? întreabă convins de cele relatate, Matei.

Hahahahhahahahaha, râd la unison Adrian, Cosmina, Mirela și George. Ei sunt entuziasmați și fericiți, Matei bulversat și contrariat.

Doamne, dar naivi mai sunt și copiii ăștia.

Hmmm, naiv ca naiv, că pe Matei mama lui l-a învățat, oricum să aibă încredere în ce spun oamenii mari, dar în cazul acesta mai mult decât încredere, Matei s-a ghidat, intiutiv după principiul:

Când doi oameni îți spun că ești beat, te duci și te culci.

Și acum, doar de dragul exercițiului, vreau să vă demonstrez ca la fel de credul poate fi și Adrian, de mai sus, dacă ceilalți s-ar alia împotriva lui.

Să vedeți:

Bă, Adi, nici nu știu dacă să-ți zic sau nu. Am văzut-o ieri pe nevăstă-ta cu tipul ălă chel de la marketing. Dar nu cred că ne-a văzut. Eu eram cu ăștia trei la St Patrick, începe dialogul George, arătând cu capul către gașca de prieteni de mai sus.

Hmm, nu mi-a zis. Or avea un proiect comun ceva, parcă zicea de o colaborare între Hr și Marketing.

Dacă tu zici, răspunde suspicioasă Mirela. Păreau că se cunosc destul de bine ca să zic așa.

Moooor de râs, hahahhaha, ce insinuați voi, mă! Ați înnebunit?!!!? Avem doi copii acasă, hai că m-ați distrat! Fiți fără grijă, nu mă înșeală, Maria, bă, nebuni sunteți.

Mă Adi, de aia nici nu vroiam să-ți spunem. Știam cum o să reacționezi. Cosmina chiar zicea să ne băgăm. Dar eu nu pot! De când ne cunoaștem noi, frate?

Hai mă, George, că-s destupat și eu, poate să iasă la masă cu bărbați, doar nu mai suntem pe vremea lu’ bunica!

Se sărutau, frate, nă, că nu mai pot să țin în mine. Mor să văd că-ți pune coarne.

Da, Adrian, se sărutau și râdeau exuberant, de parcă erau doi adolescenți..știu că aveți doi copii, și mici..adaugă plină de empatie Mirela.

Nu-mi vine să cred! constată, Adrian, punându-și capul în palme.

Și-n timp ce prin capul lui se învârteau 1001 ipoteze, cum că de acum va fi tată de weekend, doamne și cât o iubește pe Maria, gașca de mai sus, izbcnește în râs.

Bă, dar prost ești!

Când omu’ mare-i ‘păcălitul de serviciu’, nu mai e așa amuzant, nu?

Poftim, copile Matei, ia, țin’te de burtă și ”râde” de adultul Adrian acum! Adrian, care poate data viitoare se va gândi de două ori înainte de a mai  complota împotriva lui Matei.

Căci da, când e vorba de Adrian cel adult este o cruzime să-i faci asta, dar când e vorba de copilul Matei este pur divertisment.

Copilul, până pe la 6-7 ani, aude la tot pasul, că ‘mama nu se mai întoarce, a plecat la București, fără el’, când mama este doar la baie. Privirea înspăimântată a copilului provoacă plăcere nemărginită interlocutorului. Cedează și dă înapoi, când copilul este la un pas să izbunească în plâns, până atunci, ”dă-i înainte cu tupeu”, deși este evident că provoacă un discomfort psihologic copilului.

!!!Concluzie!!! Nu înteleg și pace de unde plăcerea asta de a-i păcăli pe copii, doar în scop de divertisment.

Vi s-a întâmplat? Sharing is caring!

Sursa foto: crying baby via Pinterest

About the Author

Anca Arau
Author with 99 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog