Toată lumea ne-a învățat să fim primii, dar nimeni de cum să colaborăm!

Când Radu nu mai are alte argumente pentru a ieși învingător într-o întrecere verbală, pe orice subiect și în orice domeniu, cu colegii de vârsta lui, apelează la:

Da, oricum eu am făcut 5 ani înaintea ta! O să fiu mai mare decât tine toată viața! Asta nu se schimbă!

Și poate recurge la aceasta soluție salvatoarea des, căci doar vreo 2-3 copii sunt mai mari decât el, în grupa de la grădiniță și situația se va menține și la școală.

Mami, cât arată ceasul tău?
11,42
Hahaha, al meu arată 11,46. Deci am câștigat!
Păi nu prea, că nu era nicio întrecere aici, faptul că ceasul tău e înainte, înseamnă că nu e fixat bine!
Sau înseamnă că al tău nu e fixat, că al meu arată mai mult! NU are cum să nu fie bun! Gata, arată mai mult, am câștigat!

Deci, deși nu era nicio competiție la mijloc, în ultima oră, Radu a ieșit învingător de două ori.  Și ca Radu, alte mii de copii. O parte din miile astea de copii, se vor întâlni mâine la școală, la supermarket, în oraș, în trafic, la muncă!

Pfoaaa, deci nu-l las să se bage în fața mea de pe banda cealaltă, nici de-al dracu’! Ce io-s mai prost?

Căci noi așa am fost învățati. Și așa îi învățăm și pe ei (vorbesc la modul general, desigur). Când prima întrebare când ajungeam acasă de la școală, era nu ‘ce notă ai luat tu‘ ci ‘ce notă a luat Popescu?‘, când principala formă de ambiționare în școală era: ‘dar cum de Ionescu poate, și tu nu? Ce el, are două creiere?‘, nu te poți aștepta la prea multă…bunătate, să zicem din partea copiior deveniți adulți.

Când în asta a constat educația noastră, nu te poți mira că suntem la pământ la lucrul în echipă. Toată lumea ne-a învățat să fim primii, dar nimeni, de cum să coloborăm!

Eu îmi amintesc ce corvoadă, în adevăratul sens al cuvântului mi se părea lucrul în echipă în cadrul unui proiect în timpul facultății, când deja eram mare, deci, nu poți spune că aveam minte de copil. Noi trebuia să colaborăm evident, dar ce se întâmpla era un mare război, important era nu tocmai scopul colaborării, respectiv proiectul, ci cine a avut cele mai multe idei bune. Cine a fost învingător și cine a fost învins! Modul de gândire, eronat, era cam așa:

Proiectul, dă-l încolo! Important e că eu am fost cea mai deșteaptă azi. Nici nu mi se pare corect, acum, să primim aceeași notă!

Colaborarea noastră, așadar,  însemna cum să demonstrăm celorlalți cât de eronat gândesc.

Iar dacă noi, părinții copiilor de azi, ne vom simți mândri că al puiul nostru are spirit de lider și îi vom încuraja când auzim:

Tanananaaaa, ideea mea e mai bună! Sunt mai deștee-eee-eept! Faceeem cum zic eeeeu, tanananana, dacă nu-ți convine ia-ți jucăriile și pleacă!

Atunci, să nu mai exclamăm la toate colțurile: ‘Ce țară de căcat‘ ‘Nu suntem în stare să tragem în aceeași direcție’ ‘Interesul poartă fesul’ ‘Nu se schimbă nimic în țara asta‘. Nu se schimbă, pentru că noi, părinții lor nu suntem în stare să colaborăm, fără să ne întrebăm: ‘da, mie ce imi iese‘ și nu suntem în stare să conștientizăm forța grupului. Ne-am făcut așa o idee cam ce înseamnă să fim uniți când am protestat în Piața Victoriei. Numai să nu uităm.

Școala tradițională românească în continuare pune accent pe individualism și hipercompetitivitate, în detrimentul colaborării.

Pe vremea mea de mic Școalar era așa

Pe rândul de la geam stăteau copiii cei mai deștepti, pe rândul de la mijloc copiii medii iar pe rândul de la perete, copiii slabi. Trist! Eu stăteam la geam. Adică aveam rezultate bune la învățură sau promiteam că voi avea, ca să mă exprim așa.

Aveam doar 8-9 ani, dar zilnic mă simțeam prost când intram în clasă, mi se părea o monstruozitate. Evident că nu putea fi vorba de o clasă unită, empatie sau respect. Cei de pe rândul de la geam erau mândri, cei de la perete umili. Și nici un părinte nu părea deranjat de acest aranjament, ba chiar părinții copiilor de la perete, le spuneau copiilor: ‘să înveți, să ajungi ca ei’, Dacă așa îi ambiționăm, nu, mulțumesc!

Iar când va veni vremea lui Radu îmi doresc să fie așa:

De când nu mai sunt copil și am copii la rândul meu, nu sunt deloc confortabilă cu competiția la copiii mici, cu orice preț, în orice condiții, doar pentru a fi primul, văzând cât de important este pentru Radu să câștige la Piticot, încât și el, justițiar din fire, este tentat să ne păcălească la zar. Evident că jucăm de fiecare dată corect, el se mai supără când pierde, își dorește mereu să câștige și iar este tentat să mai aranjeze zarurile deși știe că nu este o acțiune corectă. Dar dorința de a fi primul este mai mare decât mulțumirea că a fost corect. Sunt, așadar, împotriva oricăror ierarhii, până când copiii nu își însușesc valorile de etică și moralitate. Înainte de asta, se întrec pentru motivele greșite.

După ce copiii vor fi un pic mai mari și își vor avea bine împământenite aceste valori, vor ști și să lupte corect! Vor ști că nu trebuie să existe altă opțiune decât lupta cinstită și corectă! Nu vor avea cum să se bucure pentru o victorie obținută ilegal!

  • Ei nu vor tolera tot ce tolerăm noi zi de zi!
  • Ei vor condamna vehement comportamentele îndoielnice din punct de vedere etic!
  • Ei vor riposta când li se va face o nedreptate.
  • Ei vor fi corecți!
  • Ei vor fi drepți!
  • Ei vor fi morali!
  • Ei vor fi speranța noastră!
  • Ei vor fi schimbarea!

DA, VOR FI TOATEA ASTEA, dacă îi învățăm:

  • Ce putere fantastică are o adunare de oameni comparativ cu un individ!
  • Ce important este să știi să colaborezi! În orice domeniu! Începând de la joacă până la căsnicie sau job, oricare ar fi el!
  • Ce rol determinant și major are fiecare parte a echipei, nu numai liderul!
  • Ce invenție minunată este această echipă!
  • Ce calitate de aur este spiritul de echipă! Cel adevărat, nu mimat! Că așa spirit de echipă avem toți!

Mi-aș dori ca el, copilul meu, în școala lui să fie incurajat să ajute, dacă azi a înțeles mai bine la matematică SAU să accepte ajutor dacă la istorie alții au înțeles mai bine. Nu să fie etichetat, stigmatizat, devalorizat, dezumanizat! Aceste ajutoare sunt extrem de ajutătoare pentru dezvoltarea personală și intelectuală atât a celui care ajută, cât și-n egală măsură a celui care primește ajutor. (abudența de derivate ale verbului ‘a ajuta’, este, desigur voită:)

Vreau să crească bun și empatic!

Vreau să fie competitiv, pentru motivele corecte, nu DOAR pentru a fi mai bun decât Vlad!

Înainte de a-l ‘ațâța’ împotriva lui Vlad,  vreau să-l învețe școala ca dacă se ‘unește’ cu Vlad, suma valorilor se dublează,  iar șansele de câștig cresc considerabil!

Vreau să conștientizeze de mic că degeaba este el cel mai bun, calitatea vieții lui va fi influențată de grupul la care aderă, respectiv va fi direct proporțională cu bună starea societății în ansamblu.

Vreau să înțeleagă că pentru a-i fi lui, bine, e musai să îi fie bine și lui Vlad! De asta trebuie să învețe să colaboreze cu Vlad, înainte de a se lua la trântă cu el.

Noi ne-am făcut mari și nu am înțeles atâta lucru.

 Sursa foto: aici

Și că tot vorbim de colaboare, SHARING IS CARING, desigur!:)

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog