Mânca-l-ar mama de executant, șef îl face, mama, pe el

Cu mulți ani în urmă,

Când eu, departe fiind de momentul întemeierii unei familii, ascultam, zilnic, discuția pe care colega mea de birou o purta de luni până vineri, în jurul orei 17, cu fetița ei. Era elevă în ciclu primar, clasa a-3-a sau a-4-a.

Ce faci, iubito, ai ajuns acasă? Ți-a încălzit, tati, mâncarea?

Cum a fost la școala?

Aha, aha, da, am înțeles. Și ce ai de făcut? Compunere și 4 probleme la matematică?

Nu, mamă, cum să te apuci acum?!? Nu te apuci tu de capul tău. Nu faci nimic singură, mă aștepți!

Alexandra, ascultă-mă, îți rup foile, când ajung acasă. Facem împreună!

Și zilnic ne povestea cât este de obosită, ce solicitant e să ai un copil la școală. Iar eu o înțelegeam perfect. După un program de 9 ore, să găsești răbdarea de a rezolva probleme de matematică de clasa a 4 a nu avea cum să fie ușor.

Dar, din discuțiile zilnice, înțelegeam cum că Alexandra ar vrea să-și facă singură temele, până vine mama de la muncă, numai că această ipoteză era una inimaginabilă pentru mamă.

De ce? Pentru că, fetița se grăbește, scrie urât, face compuneri simple.

Ce-i drept, Alexandra era printre cei mai buni din clasă. De asta nu o lăsa să lucreze singura și adesea, din lipsă de timp și oboseală excesivă, mama făcea compunerile în locul ei. Alexandra era un elev premiant, pentru că avea o mamă conștiincioasă.

Și probabil, ca Alexandra sunt mii de copii și ca mama Alexandrei, zeci de mii. Probabil, Alexandra a terminat ciclul primar, fiind recompensată numai cu ”foarte bine” și apoi, ciclul gimnazial cu 10 pe linie. A ajuns la liceu, l-a terminat mai bine sau mai rău și apoi a ajuns la concluzia că nu îi folosesc la nimic miile alea de 10. Nu erau ale ei, erau ale mamei ei. Ea s-a facut mare, dar îi este atât de greu, acum, să ia o decizie sau să facă vreo alegere. Iar mama, desigur, că acum, nu mai poate alege în locul ei.

Mamă, io te-am ajutat cât am putut! Acum ești mare!

Alexandra a auzit zilnic că, singură, va greși. Ca să ia și anul acesta premiul întâi trebuie să asculte de mamă și să defileze mândră cu proiectele făcute cap-coadă de mamă. Mama ia decizia și de multe ori, execută Alexandra își însușește munca, învățătoarea știe, dar totuși o recompensează cu ”foarte bine”!

Mama te vrea șefă, iubita mea! De aia nu te lasă să decizi niciodată pentru tine, ascult-o pe mama și ajungi șefă, mânca-o-ar mama de șefă!

Și, și cu mai mulți ani, în urmă, 

Mi-am amintit de mine. Eu nu am fost ca Alexandra, nu eram mai niciodată controlată la teme. Dar, decizii, nici eu nu eram lăsată să iau.

Am urât rucsacul de școlar, verde, cartonat, pătrat. Nu mi-a plăcut niciodată geaca mea, lungă, maro, din clasa a-3-a. Dar nici nu mi-a trecut prin cap să spun că-mi doresc alt rucsac, așa cum nici mamei nu i-a trecut prin cap să mă ia la cumpărături să alegem împreună rechizitele și rucsacul. Să fiu pusă în fața unei alegeri! Să iau o decizie! Să mi-o asum! Să fie respectată!

Deciziile, de orice fel, nu se luau și nu se discutau în fața noastră. Doamne ferește să ni se ceară vreodată părerea pe vreun subiect. Acel părinte care-și îndemna copilul să gândească, să ia o decizie, acel părinte care-și respecta copilul, era blamat și arătat cu degetul de întreaga comunitate părințească.

Nu-i mai da atâta nas, mâine ți se urcă-n cap. Ce stai atâta la discuții cu el? Își pune ștrampii albi și gata, ce atâtea explicații?

O abordare mult mai ”sănătoasă” propusă de părinții vremii, unui vizonar de ăsta, de-și lua, în serios, copilul și acționa conform dorințelor și deciziilor lui era:

Mucosul! Auzi la el, pretenții! Când te-oi duce la casa ta, să faci cum vrei! Aici, acum în casa mea, faci cum zic eu! Îți pui ștrampii albi azi!

Ajunși la școală am învățat că cea mai mare virtute este cumințenia și smerenia. A fi curios, a contesta o decizie, a opinia pe un subiect era culmea obrăzniciei. Deciziile nu sunt pentru copii, așa am învățat! Am învățat că ‘puiu’, din cauza unei decizii luate de capul lui, a fost lăsat să moară, fiind găsit în zăpadă ”cu picioarele împreunate, ca pentru închinăciune” Asta se-ntâmplă când copiii iau decizii, asta se-ntâmpla când ”Sandi nu ascultă de mămica”

Să-nveți s-ajungi șef! Atunci, când oi fi șef, ai dreptul să decizi când ți-e foame, când ți-e sete, ce mănânci sau cât mănânci. Acum, în niciun caz, mucos mic!

Săptămâna trecută

Mi-am amintit de basmele copilăriei. Cu care noi ne-am identificat! Care au un rol moralizator!

Avem un cd în mașină, primit cadou la reînnoirea unei polițe de asigurare cu două povești. Și în drumul de 10 ore spre destinația de vacanță, l-am ascultat obsesiv și repetitiv, la cererea băieților.

În ”Oglinda fermecată”, flăcăul, personajul care urmează a fi iubit de copii, moștenește o mare avere, pe care o risipește. Pleacă în lume, cu motanul și cu o solniță de sare. Pe drum se întâlnește cu un leu, cu care se împrietenește.

Și de acum încolo, tot ce obține, în viață, se datorează deciziilor pe care le ia leul pentru el. Flăcăul (a.k.a eroul pentru copilul nostru) doar execută ce-l sfătuiește leul- să învingă căpcăunul ca să îi dea regele oglinda fermecată, leul îi spune cu cine să se însoare, unde să locuiască sau cum să-și recupereze nevasta furată. O decizie nu ia flăcăul ăsta de la el putere. Și dacă eroul meu, nu ia nicio decizie, eu de aș face-o?

A doua poveste este ”Zâna Morgana”. Petru, eroul copiilor noștri este supus mai multor probe de foc. Regele, pentru a-i testa vitejia îl trimite să-i fure Zânei Morgana, pe rând, bagheta magică, bufnița vorbitoare, cuvertura cu clopoței și în final să o răpească pe zână, în persoană!

Și plângea, Petru, înainte de fiecare probă,  de se crăpau pietrele, nu altceva, convins fiind că este o misiune imposibilă. De fiecare dată, apărea un moșneag, cu chip blând de bunic, care îi spunea exact ce să facă. Iar Petru, făcea întocmai. Și izbutea de fiecare dată.

Și la fel ca Flăcăul sau ca Petru, erau și Harap-Alb, Făt-Frumos sau Prâslea cel Voinic. Eroii noștri! Viteji toți, nimic de zis, dar toti asteptau sa le iasa în cale acel ajutor care să le zică, întocmai, ce trebuie să faca ca să ajungă la destinație! Buni executanți, eroii noștri!

Tu să ajungi șef, să fii un conducător, șefu' lu' mama! Să faci ce zice mama ș-ajungi șef, pupa-l-ar mama, de șef pe el!

Eeeee și dacă n-ajungi șef e bine și conducător de tren..

Radu, 5 ani

Leul este un șef!
pfoa, șef, auzi… dar ce crezi tu că este un șef, Radu?
Nimic! Adica așa..cred că ți-e frică de el, dar, mă rog, nu prea, că alte animale sunt și mai puternice. El, așa, atacă o hienă, că e mică, dar dacă vrea tigrul îl bate.
nu, Radu, un șef este un conducător.
Aha! Adica un mecanic de tren!

Azi

Aș bea o cafea…sau să-mi iau un cappucino? Sau un latte? Parcă-i cam târziu pentru espresso.. P., tu ce crezi? Să-mi iau latte? Deși mi-e cam somn, parcă aș lua un espresso! Sau e mai bine, totuși cappucino? Tu ce zici?

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Paul September 29, 2017 06.44 am

    Buna Anca,
    Ai surprins perfect “parenting”-ul de partid. M-am regasit in multe situatii de mai sus. La randul meu, nu eram indrumat a decide mai nimic. Dimpotriva. Mama imi aranja pana si piesele de pe tabla de rummy. Apoi, dupa liceu, dand piept cu viata si buimac fiind, neavand experienta (asa cum spui tu) nici in a alege intre espresso si cappucino, am inceput sa-mi dau cu capul de diverse chestii care isi aveau timpul lor cu mult in urma. Realizand ce se intampla, m-am intors asemeni zmeului din poveste (cu o falca in cer si cu una in pamant) catre mama prezentandu-i prezentul meu ireal de real. Raspunsul? “Mamica, acuma decizi tu ca esti mare. Noi am cautat sa te ajutam, dar acuma decizi tu.” Poftim? Eu? Pai nu m-ati antrenat in a decide! Nu m-ati expus controlat unor situatii de pe urma carora sa capat deprinderea de a decide pentru mine! Niciodata! Si acuma, imi aruncati faze de tipul “nu da vina pe parinti, esti responsabil de calea ta” si alte bla-bla-isme care in contextul meu sunt atat de fatarnice si de nedrepte incat ma simt pacalit. In sfarsit…anii au trecut…cum au trecut…au trecut…si inca invat…inca invat…
    Iti doresc o zi buna, si un espresso minunat! (sau un capucinno daca vrei 🙂 – ia-le pe amandoua daca vrei )

    Paul

    Reply 
    • admin September 29, 2017 08.31 am

      Ce frumos ai spus! Și partea bună e totuși, că noi am avut parte de joaca nesupravegehată, în care decideam pentru noi..să furăm cireșe de la vecini sau să tragem o pisică de coadă. decizii greșite, desigur, dar măcar decizii. Copiii noștri în schimb, pentru că nu au unde să se joace nesupravegehat, nu mai decid nici cu cine se joacă, ei se joacă și împart jucăriile cu cine spune părintele că trebuie să se joace.

      Mie mi se pare uluitor (având ca studiu de caz pe Radu, 5 ani) când de bine ”duc” copiii propriile decizii. Că e vorba de un fel de mâncare comandat la restaurant, care nu îi place sau de un articol vestimentar ales prost..dacă sunt deciziile lui le duce cu stoicism așa..dacă e decizia mea, respinge cu 10 guri când nu-i place ceva.
      de fiecare dată când mergem în vacanță, el are ceva de comentat, că e camera prea mică, că-i prea sus, că-i pea jos. Anul acesta, l-am chemat lângă mine și i-am zis:”alege tu cazarea, Radu” (între noi fie vorba, era aleasă și plătită deja:D)- Și i-am dat două variante- cazarea nooastră și una vizibil mai slabă. s-a uitat pe poze și a zis: aici vreau! Și ce să vezi, când am ajuns acolo nu i s-a mai părut nici mică, nici înghesuită, pentru că era alegerea lui.

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog