Când nu-mi mai place în prezent, ies la plimbare, un secol, înapoi

Deasupra canapelei noastre din sufragerie, avem un tablou, care suprinde, într-o fotografie panoramică, Calea Victoriei, în perioada interbelică. O văd pe această cale veche, zilnic, deci! Și intesant este că printre forfota vremii și caleștile trase de cai, doamne chic cu fuste strâns energic în talie și pene în păr și pălării și ghete de lac purtate elegant de picioare masculine, mă proiectez și pe mine…acolo, în mijlocul lor!

Și-ntruna dintre seri, într-un exercițiu de imaginație, îl întreb, pe P., cu ochii-n tablou și buzele îmbibate în vin roșu:

Dacă ai putea face o călătorie, în trecut sau viitor, unde ai vrea să mergi?

În viiiiiiitoooor, logic!!! Nu-mi spune că tu ai vrea în trecut?!?!

O ba da, și-n trecutul, relativ recent, adică aș face o plimbare pe Calea Victoriei din 1930! Nu aș sta pe gânduri o clipa: aș alege o călătorie în Bucureștiul interbelic.

Mda, nu te înțeleg, adică nu înțeleg de ce cineva ar alege trecutul. Că deja știi ce s-a întâmplat în trecut, poți citi, sunt mii de cărți și atestate și păreri documentate. Viitorul e ceva nou, e altceva…

O fi altceva viitorul, o fi nou și hi-tech și surprinzător și futurist, dar pe mine nu mă face curioasă. Ca să-nțelegeți..de câte ori aplic un filtru vreunei poze făcute cu telefonul, acela e vintage sau retro. Fără excepție!

Și da, pot să citesc despre trecut. Și tocmai, pentru că pot și pentru că citesc, mă face și mai curioasă și doritoare să mă proiectez în mijlocul evenimentelor. Să iau pulsul vremii, de la fața locului.

Și dacă tot am de ales și am ocazia să fac o călătorie gratuită, aleg să o fac des. De câte ori, drumurile mele duc pe Calea Victoriei. Mintea-mi zboară spre anii ’30, așa. Și nu-i cere nimeni bilet pentru asta.

Vedeți de ce îmi place mie trecutul? Tocmai pentru că eu nu am imaginație, pentru viitor! Mi-e  familiar și familial trecutul acesta interbelic.

Și ce credeți? Am fost și ieri acolo…

Am plecat de la muncă la ora 6, programul pentru seara de ieri, fiind așa: plec din zona Rahova, deci, în jur de 6, iau 32-ul pân’ la Unirea, apoi metroul până la Universitate, și de acolo pe jos până la Humanitasul de la Cișmigiu, unde avea loc un eveniment.

După eveniment, aveam să mă întorc la Universitate, să iau metroul până la Romană și de acolo pe jos, până la Lente Cafe, de pe Dionisie Lupu 78, unde urma să mă întâlnesc cu niște prieteni. Contemporani cu mine!:)

Buuun! All set! Numai că-n 32, mă gândesc eu așa:

În loc să schimb ”nșpe mii de metrouri, nu mai bine o iau pe jos pe Calea Victoriei în sus, și apoi dreapta spre Cismigiu? Iar retur, tot în sus pe Calea Victoriei, dreapta, pe Dacia și printre străduțe vechi și clădiri melancolice ajung pe Dionisie Lupu?

Las, așadar Splaiul cu a lui Dâmboviță pe stânga și îmi încep ascensiunea pe Calea Victoriei.

M-am schimbat, rapid ȘI de straiele muncitorești, ce credeți voi?

Merg, agale, pe trotuar, într-o fustă clopot, pastelată, dintr-o dantelă metalică iar talia mea de albină era subliniată, desigur cu ajutorul unui corset.

Umerii, îmi sunt acoperiți, romantic de un șal din cașmir iar în părul lung, arămiu și buclat stau prinse 2 pene exotice. Una albastru intens, alta verde smarald. La gât port, desigur, mărgele lungi, iar lobul urechii este împodobit cu cercei metalici, în formă de triunghi.

Ieri a fost o zi neobișnuit de caldă pentru octombrie, cu soare și grade multe. Dar asta nu seamnă că mi-am lăsat umbreluța cu broderie alb cu bleu pal, acasă. Nu! O purtam mândră, cu mâna dreaptă, iar de încheietura mânii stângi atârna, cochet o gentuță, mică, crem!

La fiecare pas, taftaua fustei pastalele, fâșăia ușor, iar zgomotul plăcut era acompaniat de clinchetul inelelor artdeco de la mână stângă și a brățărilor în stil egiptean de la mâna dreapta.

Eram, nespus de frumoasă, desigur, iar trecătorii, toți, îmi zâmbeau discret, dar contemplativ, în mod admirativ, fermecați de ochii mei fumurii, încadrați de sprâncenele fine, subțiri și arcuite cu boltă. Și buzele, ah, buzele, ce roșu intens! Suceam mințile și întorceam capetele, nu altceva! Știu, dar nah, e fantezia mea, nu râdeți de mine:)

Pe lângă mine, treceau, atât vehicule cu tracţiune cabalină, cât și de automobilele cu roată de rezervă purtată pe dinafară.  Iar ele, erau, așa cum lr descrie Ioana Pârvulescu, respectiv ”pe spatele retezat, sunt largi și comode, dar ca să urci în ele, trebuie să ridici piciorul destul de sus. Ceea ce nu e nici rău, când un bărbat vrea să privească, ca din întâmplare, piciorul unei femei prins în ciorap de mătase și încălțat în pantof de piele fină, cu toculeț și baretă”

Admir clădirea somptuoasă a CEC-ul și mă opresc, privind, insistent și contemplativ magazinul Victoria. 

Interbelic mode activated, again!

Îmi închipui, așadar, că intru, rapid în celebrul magazin Lafayette pentru a-mi cumpăra ciorapi de mătase fină, o rochie vaporoasă și romantică cu talia cazută și pantofi de lac cu toc mic.

Cum pentru ce-mi trebuie? Păi în 10 minute ajung la Cercul Militar:)

Voi credeți că eu pot să trec pe lângă Cercul Militar, fără să dansez un tango? Păi nu, că petrecerile mi-au plăcut dintodeauna. Și chiar dacă nu dansez tot îmi trebuie rochie elegantă, că voi sta toată noaptea să ascult orchestra sumptuoasă.

Când ajung la intersectia cu Regina Elisabeta și tocmai mă pregăteam să revin cu picioarele pe pământ, căci drumul spre Humanitas Cișmigiu, mă obligă la stânga și implicit părăsirea tărâmului interbelic, care este Calea Vicoriei, zăresc, tocmai, Cafeneaua Capşa.

Pe Calea Victoriei, colț cu strada Edgar Quinet, peste drum de Cercul Militar Național, unde voi mânca rapid o prăjitură cu ciocolată și bombonuri, lăudate și apreciate și-n Paris. Voi bea, desigur și un pahar de vin,  sau poate coniac sau lichior fin, provenite şi ele din toata Europa.

Ajung la eveniment- un expert de talie mondială, în parenting povestește frumos.

După, eu mă întorc în trecut. Îmi continuu drumul pe Calea Victoriei, în sus. Poposesc la Ateneu, căci, firesc, că și eu făceam parte din lumea bună a capitalei. Mergeam la spectacole la Ateneu sau la teatru regulat.

Traversând străzile pavate cu piatră cubică, ajung la întâlnirea cu prietenii mei. Contemporani!

3 ore mai târziu, recunoscătoare pentru tehnologia la care nici n-aș fi îndrăznit să sper acum 80 de ani, un uber mă duce acasă, în cartierul meu care nu are nimic din măreția Bucureștiul central interbelic.

Și acum vă întreb: dacă m-aș oferi să plătec pentru voi o călătorie, voi ce ați alege: trecut sau viitor?

Sharing is caring!

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Diana October 20, 2017 10.15 pm

    Trecut, fara indoiala.

    Reply 
  • Camelia October 21, 2017 02.19 pm

    Trecutul! Tin la misterul viitorului! Înapoi sa cotrobaiesc Bucureștiul interbelic! Cine știe poate -l văd pe Camil Petrescu! 🤞 Time traveling it’s my thing!

    Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog