Așa foarte pe scurt, ca să creez contextul poveștii….Eu am reluat munca când Radu avea 1.8 ani. Noi nu am luat niciodată în calcul varianta creșă/ grădiniță pentru el, ci am știut sigur că vom alege varianta bonă.
Ni s-a părut nouă mai ușor așa, ca el să rămână cu programul și rutina lui, în camera lui, cu jucăriile lui, în parcul pe care-l cunoaște, cu o persoană pe care o va cunoaște bine
Ni s-a părut mai ușor pentru el, infinit mai facil pentru noi, să aibă cu cine sta în caz de viroze și răceli sau în caz de program prelungit pentru noi.
Nu dezbat acum mai mult de ce am ales bonă și nu creșă, căci sunt minusuri și plusuri, avantaje și dezavantaje, oricare ar fi varianta aleasă. Deci, noi am ales varianta bonă, urmând ca Radu să intre la grădiniță la 3 ani și 8 luni.
Buun! All set! Când a venit vremea alegerii unei grădinițe pentru copil, am frunzărit așa un pic internetul, grupurile dedicate sau diverse forumuri și m-am întrebat: să fie de stat, să fie privată, să fie în sistem Montessori sau Waldorf?
Și am hotărât:
Să fie grădinița din fața blocului!
→Nu pentru că are covor colorat, draperii opace și mobilier simpatic.
Căci pentru copil nu prea cântăresc aceste lucruri. Când frunzăream grupurile dedicate de recomandări grădinițe, iar un părinte cerea informații despre o unitate, primul avantaj prezentat de părinții cu experiență era: ”arată foarte bine”. Mobilierul, covorul, lenjeria, scaunele și măsuțele erau cumva mai importante decât experiența personalului.
Singura mea vizită la o grădiniță privata s-a desfășurat așa: ”avem mobilier făcut la comandă și parchet din lemn natural, triplu stratificat”, ”jucării ikea din lemn vopsit natural”, ”vedeți ce frumos se-mbină culorile, am avut arhitect”.
Ceea ce este minunat, decor cald și frumos, dar printre atâtea motive de laudă nu s-a strecurat nici măcar un timid, ”haideți să vă arăt CV-ul doamnelor educatoare” ”haideți să vă povestesc de experiența și pregătirea lor”.
Sunt desigur, zeci de grădinițe private care îndeplinesc cele mai exigente criterii, știu asta.
→Nu pentru mâncarea bio.
Pentru că nici acasă nu mănâncă așa. Faptul că, grădinița are bucătărie proprie, meniu variat și se gătește zilnic, mi s-a părut satisfăcător. Mai bine ca acasă, chiar:))
Pe scurt, am ales-o pentru că e foarte aproape de casă, dar motivul nu este că ne e nouă urât drumul sau pentru ca Radu să doarmă mai mult dimineată (Radu se trezește ușor foarte de dimineață).
Dar e un avantaj mare, recunosc, că nu trebuie să-l zorim să plecăm, că nu-i transmitem involuntar stresul aglomerației din București, că nu ne enervăm cu el în mașină, că nu avem unde să parcăm preț de 15 minute, că nu aude toate cuvintele ”alese” și nu vede toate degetele din trafic.
Am ales, așadar, proximitatea, ca principal factor în selecția grădiniței și la fel vom face și pentru școala primară, nu pentru toate cele de mai sus, ci pentru că mi s-a părut important ca el să fie vecin cu colegii lui de grădiniță. Am zis că e mai ușor să lege prietenii așa și să-și amintească cu drag, de cartierul în care a copilărit.
Și în continuare mi se pare un motiv de luat în considerare. El simte apartenența la acest cartier, ca să zic așa, mult mai mult decât o simt eu. Orice drum, fără excepție aproape, prin cartier, pentru el înseamnă să-și amintească de colegii lui: fie că e în parc și atunci se joacă împreună cu ei sau la Mega Image și se salută, doar. Sau, se poate, doar să li se intersecteze privirile pe trotuar și să se ignore total. Iar dacă nu ne întâlnim cu nimeni, îmi povestește și arată unde stau colegii lui.
Cumva, mie, acest sentiment de apartenență, mi se pare foarte important pentru formarea identității sociale și a imaginii de sine.
Cumva, mi s-a părut și mi se pare, infinit mai important, până pe la 10 ani, cel puțin, să știu că se integrează ușor în alt grup social decât familia, că a învățat să relaționeze după regulile specifice fiecărui grup, că are prieteni, că se joacă împreună.
Și mi-am zis că, cel mai adesea, copiii se împrietenesc datorita vecinătătii, care îi determină să parcurgă împreună drumul de la grădiniță/ școală acasă.
Și din aceleași considerente, va urma și școala primară, tot în cartier. Ne-am gândit și sucit și am zis că rămân neschimbate criteriile:
→vecinătate, ca să aibă cum lega prietenii la drumul de întoarcere.
Nu vreau unitate școlară de renume, nu vreau să fie fluent în 5 limbi până la 10 ani, nici să extragă radical din pătrat, ci să se integreze ușor, oriunde, să fie sociabil și perfect adaptabil. Cumva, mie acesta mi se pare startul corect în viață. După școala primară, criteriile vor fi altele, desigur.
→doamna educatoare/ învățătoare.
Pentru toate motivele evidente. La o nepotrivire de caracter între copil și cadru didactic, nu aș sta pe gânduri nicio secundă- aș schimba clasa până aș găsi chimia perfectă. Altfel, toate, ar fi în zadar. În primii ani, mi se pare f important colectivul și doamna educatoare/ învățătoare, în detrimentul performanțelor școlii. Ca să îi deschidă lui apetitul pentru învățătură:)
Și în plus eu cred foarte tare că ‘Omul sfințește locul’
Repet, aceste criterii mi se par importante, acum, în primii ani. După școala primară, criteriile vor fi altele, desigur și mai mult ca sigur vom ”alerga” după școli performante și bine-clasate.
Photo titlu: by Kelly Sikkema on Unsplash
Anca Arau
3 Comments