Aș vrea să le spun tuturor mamelor noi..

Veronica întreabă:

Copilul meu are acum 7 luni. Vreau să vă întreb și eu, voi cum i-ați obișnuit pe copii să doarmă singuri? Și de când ați plecat singuri în vacanță? Simt că am nevoie de timp în doi..

Sub o formă sau alta, această discuție este dezbatută des pe diversele forumuri de părinți. O proaspată mămică întreabă, alte mămici mai mari, răspund. Și din 50 de răspunsuri în medie, cel puțin 45 spun așa:

Mami, dar de ce te grăbești să petreci timp fără copil? Cresc așa de repede, că o să plângi după el mic..

Cum să vrei să dormi fără el?..Eu nici mi-aș închipui o vacanță fără el, adică simt un gol în stomac..

Ești mamă acum, nu renunța la copilul tău! El are nevoie de tine, mami, permanent, nu te gândi să pleci fără el, cel puțin 5 ani..

Și dormi cu el, mami, nu-l abandona, la el, în cameră, se fac mari atât de repede..

Dar cu siguranță,  dacă sunteți în cel puțin un grup/forum, cunoașteți această discuție. Dacă vreo mămică răspunde punctual:

”L-am mutat în camera lui la 3 luni, am făcut așa și așa, prima dată am plecat fără el la 6 luni etc”, are zeci de reply-uri în care i se spune ce pierde:

Se fac mari așa de repede, ai tot timpul din lume după aia să petreci și să călătorești cu soțul..

Și din fața calculatorului aș vrea să strig și eu și să-mi spun părerea că…nu-i așa. Este adevărat că ei cresc repede, este adevărat că devenim nostalgici după ei (ați observat, pesemne, de câte ori devin și eu, aici, nostalgică după ei doi, bebeluși), este adevărat că ne dorim ca timpul să rămână-n loc, este adevărat că ne este dor de ei mici, tot timpul.

Dar la fel de adevărat este că Veronica își dorește, acum să petreacă timp cu soțul ei. Iar dacă Veronica caută sfaturi de la mămicile mai mari e clar că nevoia ei este deja definită. Ea caută o soluție din experiența altor mame, la nevoia ei conștientizată.

Numai că, din poziția ei de mamă de 7 luni, după ce citește cele 45 de comentarii, încrederea ei în calitățile de mamă este zguduită puternic și concluzionează că nu este o mamă bună. Se simte vinovată și frustrată. Și hotărăște că va face întocmai ca cele 45 de mame. Se simte chiar rușinată, că a pus o așa întrebare și decide să-și suprime sau amâne, pe termen nedifinit, nevoile și dorințele actuale, căci acum este mamă, iar copilul ei este mai presus de orice.

Iar eu aș vrea să îi strig Veronicăi, că da, are dreptate: nu este o mamă bună, atâta timp cât simte vinovăție și mai ales frustrare.

Aș mai vrea să-i zic Veronicăi, să-și amintească, că așa cum Andreei îi plac bărbații bruneți, iar Mirunei cei blonzi, ei îi plac cei șateni. Așa cum Ioana își dorește 3 copii, ea vrea 2, în timp ce Alexia nu vrea niciunul. Ea vrea să trăiască la casă, în natură, în timp ce Carinei, îi place frenezia și agitația centrului de oraș aglomerat. Veronicăi îi place albul, mie îmi place negrul.

Așadar suntem atât de diferiți. Dorințele Alexandrei nu sunt și ale Veronicăi. Așteptările Veronicăi diferă de de ale Ioanei. Ce îi aduce fericire Mirunei, pentru Veronica poate însemna suferință și frustrare.

Și aș vrea să le strig tuturor mamelor noi:

Să se oprească din ce fac, că dacă se simt vinovate sau frustrate- sigur nu fac bine ce fac!

Să schimbe macazul acum, când simt nevoia, ca să nu ajungă peste 10, 20 sau 30 de ani să le reproșeze copiilor că:

Tot ce am făcut, am făcut pentru tine, am renunțat la tot, de dragul tău, m-am sacrificat pentru tine și tu așa îmi mulțumești?

Să nu accepte ca soluție și ca adevăr general valabil, modelul altor mame atât de diferite de ele.

Să nu se sacrifice pentru copiii lor! Să conștientize  că suntem diferite la trup și minte, din cap până-n picioare.

Si le-aș mai zice, mamelor noi, că prima regulă penru penru a-i fi bine copilului este ca părinților lui să le fie bine.

Este bine, indiferent de hotărâre, când mama și tatăl, respectiv soțul și soția cad de acord în toate astepctele creșterii copilului, bazându-se pe certitudinea că fiecare familie are particularitățile ei.

Și ca o concluzie, las aici, la final un extras dintr-un interviu cu Domnica Petrovai- psiholog clinician și  psihoterapeut cognitiv- comportamental (am întâlnit-o și ascultat-o,  la o conferință de parenting, cu ceva timp, în urmă. ). Spunea așa:

Sacrificiul nu este iubire, este o neputință, o renunțare, un abandon. Nevoia copilului este ca eu, mama lui, sa fiu responsabilă de propria mea fericire, împlinire, să am o viață cu sens și semnificație.

El, copilul meu, nu îsi dorește renunțarea mea, nu este alegerea lui. Îl încarc cu vină și responsabilități care nu îi aparțin. Și un alt efect al „sacrificiului” este egocentrismul, narcisismul copilului.

Îl învăț că nevoile lui sunt în centrul atenției, că lui „i se cuvine” că „merită” atenția și efortul meu și că eu nu am nevoie. Îi anulez șansa de a învăța empatia, atenția la nevoile celuilalt, faptul că ceea ce fac are impact asupra celuilalt și sunt atent să nu rănesc.

Empatia stă la baza unei relații sănătoase, în care nevoile mele și nevoile tale sunt importante, în egala masură. O mamă în contact cu propriile ei nevoi și cu atenție și preocupare pentru nevoile bărbatului îl sprijină pe copil pentru a se dezvolta echilibrat, armonios, fără nesiguranțe și frustrări care îi vor umbri viața.

Sursa foto: Freepik.

Sharing is caring!

About the Author

Anca Arau
Author with 91 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Alexandra December 07, 2017 07.20 pm

    Ușor de zis, complicat de realizat. 🙂 La 7 luni, trebuie sa ai cu cine sa îl lași, cineva-ul să fie de încredere, copilul sa fie cat de cat familiarizat cu persoana. Dacă bebelușul e alăptat, situația se complică suplimentar. Deci cam da, la vârsta asta, timpul în doi e limitat, deplasarea poate necesita și prezenta copilului.

    Reply 
    • Anca Arau December 07, 2017 09.54 pm

      A, clar!! Prin acest exemplu, vroiam doar sa evidentiez ca mie imi pare ca cel mai intalnit sentiment la mamele informate nu este nici bucuria nici implinirea, ci vinovatia, ca alte mame fac mai bine.
      Cand de fapt trebuie sa tinem minte ca fiecare isi doreste altceva si cineva nemultumit de viata lui nu va creste un copil echilibrat.

      Adesea mi se pare ca multe mame condamna vehement si “pun la colt” alte mame care fac altfel (Vorbim de mame informate si intr-o tabara si alta).

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog