Dar de ce nu faceți și o fetiță?

Stați așa că vă răspund imediat:) 

O să răspund de fapt la întrebarea ‘de ce nu facem și al treilea copil’ căci doar numarul este opțiunea noastră, fetiță nu știu să zic sigur de ce nu facem, că deh, legile naturii..:)

În primul rând o să încep prin a spune că pe mine nu m-au deranjat niciodată întrebările de acest gen. Deloc. De-loc. Le primesc cu drag și răspund cu și mai mare drag. 

Când ne-am căsătorit și am primit prima data întrebarea ”când faceți un copil”, am răspuns ”nu știu”.

Când Radu a făcut 2 ani și lumea ne-a întrebat ”când faceți al doilea copil”, am răspuns ”peste doi ani”.

Iar acum, de câte ori ni se adresează întrebarea ”Pe când și o fetiță?, răspund ”am avut în plan doar doi copii”

Și totuși, familiile cu 3 copii sunt minunate. Nimic de zis. Au căzut de acord și psihologii, cum că este numărul ideal.

Noi creștem doi băieți. Radu are 6 ani și Tudor are 2 ani și 2 luni. Băieții noștri au o verișoară primară. Ema are 2 ani și o lună. Ne întâlnim des. Și invariabil, de fiecare dată, ajung la concluzia că:

Deși sunt mute voci care susțin că de la 2 în sus e cam același lucru, între 2 copii și 3 copii este o mare diferență. 

Când sunt 2, mi se pare perfect realizabil să ies, singură cu ei în parc sau la terasă sau la supermarket.

Pentru că am două mâini. O mână pentru unul, o mână pentru al doilea și pe spate un rucsac, cu cele necesare celor doi copii.

Și, în cazul nostru se-ntâmplă foarte des să fie un singur adult disponibil pentru ambii copii. Într-o seară ajung eu târziu acasă, în alta P., un weekend sunt eu ocupată, în altul se întâmplă să fie P. plecat.

Când din 2 devin 3, apăăăi trebuie regândita toată ecuația. Păi cum facem cu transportul, de exemplu?

Al treilea scaun, pe bancheta din spate nu mai încape. O singură dată s-a întâmplat să transportăm, în același timp toți cei 3 copii,  de mai sus, în București, pe o distanță relativ scurtă. Cei doi mici au stat în scaunele auto,  Radu, între ei, pe banchetă. Dar aceasta a fost, desigur, o soluție de compromis pentru o situație ocazională.

Când din 2 devin 3, gălăgia crește exponențial. Și tropăiturile. Și căzăturile. Și certurile. Și de la capăt.

Când sunt 2 e ușor să-mparți un măr. Să-i așezi la masă, față-n față, frățește. Să tragă de-un băț, câte unul pe fiecare parte.

Când sunt 2, unul zice DA, altul zice NU. Și ei consideră că este egalitate. Se ceartă parte-n parte. Când sunt 3, sunt doi de DA și un singur NU. Și de aici până la a se arunca cu acuze că se favorizează intenționat, e doar un pas.

Când sunt 2, părinții se-mpart frățește între ei, dacă amândoi sunt răciți, dacă unul vrea să culce și altul să mănânce, daca unul vrea afară, altu-n casă, daca unul vrea în brațe, altul pe jos.

Când sunt 3, nivelul de alertă al părinților este simțitor mai crescut decât în caz de 2 copii. Deci nu, a crește 2 copii nu este similar cu a crește 3 copii.

Strict pentru noi 4 (membri) pare a fi numărul suficient. 

În teorie îmi place tare mult ideea de 3 copii, în practică mi se pare un pic greu de integrat 😊

Cu toate astea, să nu credeți că nu cred cu tărie, că unde-s trei, puterea, iubirea, recunoștința și fericirea cresc exponențial.

Puterea de a iubi!

Recunoștința de a-i avea!

Împlinirea că se au!

Fericirea că-s ai tăi, toți!

Și, desigur mai pot să răspund sigur, rapid și fără să mă fâstâcesc la întrebarea ”de ce am făcut al doilea copil”, respectiv, pe larg, aici:

Cel mai bun motiv pentru al doilea copil este faptul că există primul.