Copiii se nasc la fel, dar sunt crescuți atât de diferit (pe glob)

Recent, ne-am întors dintr-o vacanță în Africa. Chiar în prima zi am avut planificată o excursie la o fermă de condimente. Aici, în cadrul acestei ferme privată cu întindere mare (amenajata în scop demonstrativ), trăiau mai multe familii care aveau grijă de culturile curente, cu tot ce implică această activitate.

În schimbul serviciilor lor li se permitea să locuiască aici și să-și înșusească parte semnificativă din roade (Africa este cel mai mare exportator de cuișoare de  exemplu si exporta masiv mango, cafea, ananas, scorțișoară, nucșoară, banane, aloe, vanilie etc dar fermele sunt controlate de guvern, populația având dreptul la cantități nesemnificative pentru comerțul propriu)

Așa, să reiau firul epic.

Și-n timp ce-l ascultam pe ghidul local cum povestea frumos de toate întrebuințările condimentelor și ne arăta culturile de cafea sau aloe, mi-au atras atenția mama și cei doi copii care au trecut prin fața noastră.

Pentru ei era o zi obișnuită. Mama avea în brațe, într-un wrap țesut un copil mic. Mergea grabită cu el în brațe. Și era urmată, la câțiva metri, de un băiețel ce părea să aibă în jur de 2 ani.

Mergea în pas alergător după mama lui. Se împiedică, se rostogoloște ușor, bănuiesc că se julește, căci era în pantaloni scurți. Se ridică instant, se scutură de praf și pleacă și mai grăbit spre mama lui. Nici nu i-a trecut prin cap să plângă. Sau să o strige. Sau să se vaite. Sau să cerșească atenție.

Și atunci, în momentul acela mi-am amintit de Tudor al nostru. Tot 2 ani și un pic, dar un comportament total diferit.

Tudor dacă cumva se împiedică, începe să plângă cât încă e în aer, înainte de contactul propriu zis și ușor cu solul. Iar cât e jos, ne strigă pe toți pe rând. Se vaită, se supără, se enervează, plânge și nu se oprește până nu a aflat toată lumea de necazul lui.

Prin geamul mașinii care trecea încet fix prin ”centrul” unui sat tipic, urmăream cu privirea un grup de copii. Niciunul nu părea mai mare decât Radu. L-am făcut atent și pe P. Copii de vârstă preșcolară deci, purtau în brațe alți copii mai mici, probabil frați. Cărau ligheane pe cap și găleți în mână. Se opreau din treburile lor, ne făceau cu mâna și zîmbeau. Păreau fericiți. 

Turiștii le împart bomboane. Mulți dintre ei le bagă în gură cu ambalaj. Zâmbesc și fac voios cu mâna.

Ei ne zâmbesc fericiți, noi le zâmbim ușor trist. Mintea ni se duce la Radu. El exclamă atât de des:

Azi a fost cea mai urâtă zi!

Radu are de toate. Îi lipstește doar entuziasmul pentru lucruri atât de mărunte.

Și apoi, în fiecare zi, am văzut exemple asemănătoare. Am realizat iar că, deși nevoile copiilor sunt aceleaşi, creşterea lor prezintă nenumărate variaţii pe glob, în diferite ţări. Și atunci, mi-am amintit și de un articol vechi, pe care l-am citit mai demult, Global Parenting Habits. Autoarea, Emily Lodish, menţionează o serie de obiceiuri contrastante, legate de creşterea copiilor, întâlnite în diferite ţări.

Cum ar fi (traducere din articolul sus menționat)

La populaţia Kisii din Kenya, mamele evită să-şi privească în ochi copiii.

Mamele Kisii, sau Gussii, îşi poartă cu ele bebeluşii pretututindeni, dar, când aceştia încep să gângurească, îşi întorc ochii de la ei.

A privi pe cineva în ochi este un act cu  încărcătură emoţională, iar cercetătorii care au studiat fenomenul spun că, astfel, copiii Kisii sunt mai puţin dornici de atenţie comparativ cu copiii occidentali.

În Norvegia, copiii dorm afară la temperaturi sub zero grade Celsius.

Menţionată adesea ca o excentricitate, această practică este frecvent întâlnită în Scandinavia, unde, la temperaturi foarte scăzute bebeluşii sunt adesea lăsaţi să doarmă afară, în cărucior.

Părinții vietnamezi îşi învaţă copiii să facă pipi la oliță de la 9 luni.

Ei încep prin a observa când copilul dă semne că ar vrea la oliţă şi atunci.. fluieră. Cu timpul, se instalează un reflex condiţionat: copilul asociază fluieratul mamei cu mersul la oliţă şi se deprinde să facă pipi la „comanda” prin fluierat(întocmai ca reflexul lui Pavlov)

Astfel, copiii din Vietnam învaţă să facă la oliţă pe la vârsta de 9 luni, în timp ce în Occident, se obișnuiesc cu această deprindere pe la 3 ani.

Părinţii danezi îşi lasă copiii mici, singuri, în căruț,în fața magazinelor sau a restaurantelor.

Ei parchează căruțurile în fața magazinului sau a localui unde iau masa, lăsându-și copii în cărut nesupravegheați. Ei consideră că aerul curat este esențial pentru o dezvoltare armonioasă. Este cunoscut și menționat cazul unor părinți danezi, care au aplicat acest model, în vacanță in SUA, ei fiind arestați, imediat.

În insulele polineziene, copiii cresc copii.

Îndată ce copiii învaţă să meargă, încep să fie învăţaţi şi cum să aibă grijă de cei mai mici decât ei. Copii de vârstă preşcolară sunt instruiţi cum să liniştească bebeluşii şi acceptă acest rol, deoarece sunt învăţaţi că numai aşa pot fi în rândul copiilor mari. 

Părinţii japonezi îşi lasă copiii să meargă singuri cu metroul de la 4 ani.

La pigmeii Aka, cea mai bună mamă e și tatăl.

La populaţia Aka din centrul Africii, rolurile masculine şi feminine din cadrul familiei sunt interschimbabile: femeile pot merge la vânătoare, timp în care bărbaţii văd de copii, şi viceversa.

Revin, foarte pe scurt, la prima parte a acestui articol, doar cât să explic fotografia.

În poza articolului sunt 2 copii, fotografiați de noi, care fac parte din tribul Masai, în craterul Ngorongoro, habitatul natural al multor animale ‘africane’

În interiorul craterului trăiesc animalele sălbatice, iar pe buza lui trăiesc aici și acești masai, un trib african stravechi, originar din sudul Keniei si nordul Tanzaniei. Masaii au un stil de viață semi-nomad, copiii ajută la trebuile gospodărești și crescutul animalelor de când învață să meargă practic. Este singura zona de conservare unde sunt si așezări omenești, animalele sălbatice fiind practic blocate in creterul imens și masailor li se permite să se ‘aseze’ aici pentru că, conform convingerilor lor religioase vanatul animalelor sălbatice este un mare păcat.

Articole asemănătoare:

Toți copiii sunt frumoși, dar unii pornesc cu avans în cursa vieții.

About the Author

Anca Arau
Author with 129 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

3 Comments

  • #84 Inspirația săptămânii (10 – 16 martie 2018) | Cristina Oțel
    16 March 2018 - 21:39

  • Andreea D April 18, 2018 09.34 am

    Când am aflat ca sunt gravida am lichidat urgent tot ce aveam în bucurești și ne-am mutat la tara, undeva pe lângă.
    Fii-mea a dormit afară la prânz de la o luna (născută în octombrie), creste cu animale, cade și se ridica și asta e, ajuta în gospodărie (hrănește păsările, pisicile etc), merge și la gradinita, învață de toate dar și mănâncă fructe din copaci și bea lapte proaspăt muls.
    Toată familia mă privește ca pe o ciudata și aud și remarci de genul “o sa vezi tu pe dracu când s-o imbolnavi de la asemenea conditii”!
    Eu cred ca am luat decizia corecta!

    Reply 
    • admin April 18, 2018 11.37 am

      Nu numai că nu se va îmbolnăvi, dar sistemul ei imunitare cred că-l ”bate” lejer pe al copiilor din B. Îmi pare un tablou minunat.

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog