De ce nu cred în ”a face totul împreună”

Noi doi ne cunoaștem dintotdeauna. De la 7 ani, mai exact. Și în acești 28 de ani am făcut împreună foarte multe lucruri.

În primul rând am fost împreună în aceeași clasă din a-I-a până în a-XII-a.

Am chiulit de la fizică sau chimie împreună. 

Am făcut revelioane împreună. 

Am petrecut zeci de majorate împreună.

Am dansat, am râs, ne-am plimbat și ne-am distrat împreună.

Apoi am plecat la București, împreună. În anii de facultate am petrecut mult timp împreună, desigur. Nu în doi neapărat, ci în gașcă.

Ne-am căsătorit (împreună desigur:).

Am plecat împreună în Olanda și ne-am întors tot împreună.

Am făcut împreună 2 copii.

Am făcut, așadar multe lucruri împreună. Ne cunoaștem demult și avem același grup de prieteni apropiați. Prin urmare nu prea aveam de ce să nu facem lucrurile împreună.

Dar dintotdeauna am avut și program independent unul față de celălalt

Înainte de copii, era foarte ușor să fim independenți. Adică puteam hotărî la ora 18 că rămân cu o colegă la un suc. Îi dădeam un sms scurt în care-l anunțam și aia era- ne vedeam peste câteva ore acasă. 

După copii, desigur că s-au schimbat lucrurile. Programele noastre se condiționau. Nu mai puteam ieși amândoi deodată. Așa că ieșeam pe rând. La început mai mult el, dar după aia s-a echilibrat balanța. Făceam cu rândul cum ar veni. 

Fără a cere voie, ca în filmele americane 🙂 

Pe mine m-ar bufni râsul grav să-l văd venind cu un buchet de flori, apoi să-mi spună jumătate de seară ce frumoasă sunt, ca la culcare să mă întrebe dacă poate ieși mâine la o bere cu băieții.

E de ajuns să mă informeze doar. Mă cunoaște cel mai bine din lumea asta, așa că dacă se gândește o clipă că sunt prea obosită pentru a face față singură copiilor, își anulează singur programul. 

La fel și în cazul meu. Îl informez, nu cer bilet de voie. Și nu mă condiționez singură (hai că ies în oraș azi și mâine poți să te duci și tu la fotbal) Nu suntem copii, doar ținem socoteala al cui rând e, atât.

Încercăm să păstrăm o egalitate la ieșiri, pentru că ne place corectitudinea, după cum spuneam 🙂

Prima data ”am plecat” de acasă când Radu avea 9 luni. Locuiam în Olanda atunci și am plecat pentru un weekend în Bruxelles (2h cu trenul) unde m-am întâlnit cu un grup de prietene, care erau in citybreak.

Am plecat sâmbătă dimineață și m-am întors duminică seara. Zilele mi le-am petrecut cu ele, seara am stat singură (aveam cazare la alt hotel)

Doamne, ce bine a fost! Am dormit neîntrerupt pentru prima data în ultimele 9 luni. Am făcut duș fără să mă grăbesc. Am savurat, încet cafeaua la micul dejun. Am citit. M-am întors acasă atât de bine.

Pe cât îmi place să fim împreună, pe atât îmi place să stau și singură. Chiar îmi place. Culc copiii și mă uit la serial de comedie. Sau citesc. Sau vorbesc pe messenger cu vreo prietenă.

Nu numai că nu sufăr deloc, dar deloc de singurătate, ci chiar am nevoie de ea și o savurez, atât timp cât știu că și el e bine acolo unde este, bineînțeles.

Și derulând acțiunea până în zilele noastre, îmi dau seama că și copiii noștri au nevoie să nu fim tot timpul împreună toți 4

Mi-am dat seama de asta, mai ales, după ce s-a născut Tudor. Când nouă ni s-a părut o idee bună, ca în weekend să avem program separat. Eu să ies cu Tudor, în parc câteva ore, Radu să-și petreacă timp cu tatăl lui, respectiv să se ducă la piață, să facă un lego, să se ducă la piscină, să vorbească, să se uite la desene.

Pentru el a funcționat de minune. În timpul săptămânii, Tudor ieșea în parc cu bona, Radu petrecea timp cu mine. 

Și astfel, Radu chiar a devenit recunoscător că a apărut Tudor în viețile noastre și acum facem împreună, dar separat atâtea lucruri.

Eu nu am crezut niciodată în ”sunteți o familie acum, trebuie să faceți totul împreună, dacă nu puteți găsi mereu activități comune, înseamnă că este o problemă acolo” “dacă aveți program separat,  în timp vă îndepărtați, se creează o prăpastie”

Din contră aș zice.

Ultima dată m-am convins de asta săptămâna trecuta. Luni. Eu am ieșit, seara cu niște prietene. Radu și Tudor au rămas cu tatăl lor. Am ajuns acasă după ora lor de culcare. Îl întreb cum a fost.

A, foarte bine. A fost Radu foarte bine dispus. M-a ajutat. Nu s-a enervat deloc.

Ca a doua zi să mă întrebe Radu când mai ies și eu în oraș. Că lui i-a plăcut să stea numai cu tati și cu Tudor. Că au făcut ”calul„ și ”barca” și un puzzle și un lego.

Aceleași lucruri le fac și când sunt eu acasă, nu vă închipuiți că eu îi pun la învățat sau făcut treabă toată seara. Ei se joacă, cât eu strâng masa sau mă uit la tv. Dar cumva, pentru el nu e același lucru. Se simte altfel când sunt singuri acasă.

La fel de schimbat este Radu și când suntem noi doi, fără P. acasă.  Se responsabilizează. Își ia rolul de ”cap” al familiei. Mă întreabă cu ce poate să mă ajute. Îi face laptele lui Tudor. Îl spală pe mâini. Îi inchide sacul de dormit. Îl convinge că trebuie să doarmă ”că este noapte acum”

Dacă Tudor este în etapa în care are mai multă nevoie de mine decât de tatăl lui, la Radu este invers.

Chiar își dorește și o să și plece doar cu tatăl lui, undeva, departe de casă, o noapte. Doar ei doi. Și în weekendul respectiv Tudor nu mă va împărți pe mine cu nimeni, în timp ce Radu nu-și va împărți tatăl cu nimeni. Și duminică ne reunim, fericiți toți 4.

Am plecat fără copii în vacanță de mai multe ori. Și i-am întrebat și pe ei ce părere au. Si le-am explicat și le-am povestit unde mergem și ce vom vizita. Au fost de acord. Și s-au simțit bine la bunici și ei și noi în vacanță-n doi.

Eu nu cred în a face totul împreună. Cu cât am făcut mai multe lucruri separat, cu atât ne-am apropiat mai tare. Și ne-am apreciat mai mult. Și ne-am bucurat unii de alții mai tare. Și ne-am respectat mai mult. Si ne-a fost mai bine.

Sursa foto titlu: photo by Benjaminrobyn Jespersen on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 129 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Despre mine&blog