Știți desigur ce înseamnă acest termen de bullying, atât de prezent și când eram noi copii și la fel de prezent și când sunt copiii noștri copii…înseamnă o acțiune repetată de intimidare, batjocură, etichetare, răspândire de zvonuri false, agresivitate psihologică sau fizică.
Toți copiii măcar o dată în viață vor fi victimele unui bully și la rândul lor vor fi agresori. Vor fi agresori pentru că așa simt sau pentru că imită comportamentul copiilor mai ”cool” decât ei.
Părinții nu sunt în preajmă când copilul este victimă sau după caz agresor. Dar de cele mai multe ori află.
Dacă este vorba despre o agresivitate fizică cei mai mulți părinți intervin. Vorbesc cu copilul lor sau cu profesorul în grija căruia este lăsat copilul sau cu părinții copilului respectiv.
Dar, de cele mai multe ori, dacă nu este vorba de violență fizică, părinții copilului agresat nu condamnă neapărat comportamentul. Și prin urmare nu consideră necesar să empatizeze cu trauma lui emoțională și nu este dispus să caute și să găsească soluții.
Li se rupe sufletul desigur, că este vorba de copilul lor, dar în sinea lor exclamă că:
”Așa sunt copiii”
”Șicanele fac parte din copilărie”
”Așa se fac mari”
”Așa se pregătesc de viață, că nu o să fie mama să îi țină de mână mereu”
”Așa se fac bărbați”
”Lasă că le prinde bine! Ce nu te omoară te întărește”
”Așa am crescut și noi și nu am murit”
Numai că, vin psihologii și îi contrazic.
Victimele bullying-ului cresc adesea timide, cu stimă de sine scăzută și au abilități sociale slabe.
Dar cumva, părinții de copii agresați pot face mai puține decât pot face cei de agresori.
Pe mine profund mă uimește comportamentul acestora din urmă. Nu mă miră nicidecum că unii copii agresează (pentru că măcar o dată în viață majoritatea copiilor vor fi și agresori) ci că există părinți care nu condamnă cu 100 de guri acest comportament. Că există părinți care nu au toleranță zero când vine vorba de bullying.
Nu mă refer aici la interacțiunile între copii de 4-5 ani, care se ceartă pe jucării sau mai știu eu ce ci la acele comportamente, descrise mai sus, care intră în sfera aceasta de bullying.
Mă refer la părinții care știu foarte bine că au un copil agresor, care în mod repetat intimidează, necăjește, batcojorește, etichetează, jignește, provocând un discomfort vizibil altor copii.
Și mă uimește că acești părinți nu condamnă comportamentul copiilor lor. Că nu fac o tragedie de câte ori copilul lor se comportă ca un bully. Că nu le descurajează acest comportament. Că în loc să le fie recunoscători învățătorului/ profesorului că le aduce la cunoștință abatarea copilului lor, sunt chiar iritați.
Că se ascund și chiar cred, de fapt, în motivații și argumente de genul:
”Așa sunt copiii”
”Are o personalitate puternică, de șef”
”Îi va fi bine în viață, că e mai bătăios”
Numai că, psihologii vin și îi contrazic și pe ei.
Agresorii, la maturitate au dificultăți în a lega prietenii pozitive și au tendința de a abuza de alcool, țigări și mai rău de a-și abuza soția și copiii.
Și da, mai cred că adesea, comportamentul de bullying se învață acasă. Excluzând cazurile când copiii agreseaza sub influența anturajului, de multe ori ”bullyingul” se învață și acasă.
Eu zic că sunt șanse mari ca agresorul de astăzi să fie copilul:
- șoferului agresiv din trafic
sau
- al clientului care umilește chelnerul.
sau
- al mamei care-și îndeamnă copilul să râdă de alți copii, din x motive.
sau
- al vecinului pus este pe ceartă din orice motiv.
sau
- al managerului care face ”abuz de putere”
sau
- al adultului care discriminează și jignește.
Bullying-ul este o problemă reală care provoacă stări de anxietate, depresie și stres major, atât la adulți cât și la copii. De asta nu pot să înțeleg și pace de ce atât de multe persoane au o toleranță ridicată față de acest subiect.
Cred că o să vă povestesc și separat de ultima carte citită. V-o recomand. Cartea sau filmul, ce vă este mai la îndemână. Dacă aveți copii mai mari, să le-o dați să o citească sau să vă uitați împreună la film.
Wonder/Minunea, spune povestea unui băiețel care se naște cu o gravă diformitate facială. Părinții, pentru a-l feri de privirile răutăcioase aleg să-l educe acasă, până într-o zi când decid să-l integeze, în clasa a 5 a în sistemul public de învâțământ. Devine ținta jignirilor. Este agresat. Este victima bullying-ului. Vrea să renunțe. Se simte umilit. Reușește să răzbată și devine chiar un model, prin bunătatea de care dă dovadă.
Dar relevant pentru acest articol este cum cel mai bully dintre copii este crescut de niște părinți care îi încurajează acest comportament, justificând directorului că ei își susțin copilul agresor pentru că ei (părinții) nu vor ca fiul lor să fie coleg cu acest ”ciudat monstru” care acum apare și în poza de grup a clasei. Ei cum să mai mândrească în fața prietenilor cu poza băiatului lor?
Pentru toate motivele de mai sus, nu condamn copiii agresori, ci îi condamn pe părinții lor pentru faptul că nu li se pare mare lucru, că așa sunt copiii….ce tu nu ai fost necăjit când erai mic?
Închei cu un citat din aceeași carte:
“We carry with us, as human beings, not just the capacity to be kind, but the very choice of kindness”
(Noi, oamenii suntem înzestrați nu numai cu capacitatea de a fi bun ci și cu opțiunea de a alege mereu să fii bun!)
Sharing is caring!
Sursa foto titlu: Photo by Hunter Johnson on Unsplash
Anca Arau
1 Comment