Când se pierde un copil

Ieri, la dorința lui Radu doar ce ajunsesem în Parcul Izvor, la locul de joacă din imagine. 

Eu nu mă omor după spațiu de joacă pentru că este foarte soare acolo și e potrivit numai pentru copiii mari, cei mici cum e Tudor fiind greu de supravegheat. 

Mereu auzi părinți strigându-și pe nume copiii, pentru că după ce intră în labirintul de tuburi nu-i mai vezi.

Asta se întâmpla și ieri când am ajuns noi.

Un tată își striga pe nume copilul. Relaxat. Striga din ce în ce mai tare. Începe să dea ocol locului de joacă.

Nimeni nu se impacientează, mereu părinții își pierd din vedere copiii și strigă după ei la acest loc de joacă. 

Tatăl respectiv îi găsește pe copiii cu care se juca copilul lui și începe să-i întrebe unde-i băiețelul lui. Primește indicii unde cred ei că se ascunde. Și iar da ocol tatăl și-l stigă pe nume foarte tare. După vreo 10 ture, se implică și copiii de acolo în căutarea băiețelului rătăcit. 

Toată lumea îi striga numele în cor. Avea un nume mai ne-comun, ceea ce făcea căutarea mai ușoară. Vă dați seama cum ar fi fost să fie strigat ”Tudor”- se întorceau 38 de copii pe loc, instant.

-Dar cu este îmbrăcat? 

-Păi cu un tricou albastru?

-Și câți ani are?

-3 și un pic.

-Dar poate a plecat de la locul de joacă?

-Nuuu, asta în niciun caz, nu se poate așa ceva. L-am lăsat fix aici, cum să plece? El știe să vină la mine..nu pleacă singur în niciun caz. Este aici.

Și iar strigă și strigă. Se urcă în labirint. Merge dintr-o parte în alta. Coboară. Urcă iar.

La un moment se strigă că a fost găsit băiețelul! Venea de mână cu 2 doamne.

Una dintre doamne îi spune că l-a găsit la ieșirea din parc..

Tatăl, speriat probabil primul lucru pe care i-l spune copilului a fost:

-De ce ai plecat singur? Cum să ieși din parc? Unde-ai fost?

-Și acum, de ce țipați la el? completează a două doamnă.

Copilul începe să plângă, tatăl îl ia în brațe, se duc pe bancă, îi dă apă.

Băiețelul rămâne în brațe la tatăl lui, plânge în continuare.

Lumea se mai uita la ei, că toată lumea de acolo fusese prinsă în dispariția scurtă a băiețelului. Și atunci am auzit-o pe o mamă spunându-i băiețelului ei (care avea în jur de 10 ani), cred:

-Da, acum îl ține în brațe..cred că iubește de nu mai poate…să-l lase nesupravegheat..

Ce nedrept să gândești așa, m-am gândit..Și să-i expui părerea aceasta copilului…un părinte care-și pierde copilul, nu iubește, deci…

Păi să vă (re)zic repede și cazul nostru:

Radu nu se îndepărtează de noi, este extrem de precaut și ascultător. Cum să se rătăcească vreodată tocmai Radu?

Acum 1 an, Radu (5 ani și un pic pe atunci) și cu tatăl lui, în vizită la un prieten, proaspăt mutat într-un complex rezidențial.

În fața blocului, un loc de joacă, complexul păzit la toate intrările.

După 2-3 urcări și coborâri, Radu a zis că rămâne să se dea în leagăn (fiind singurul copil de acolo), P. se uita la el de la balcon, iar prietenul respectiv era în preajmă..între mașina parcată foarte în apropiere și intrarea în bloc.

Radu, repet este și precaut și știe să-și poarte foarte bine de grijă. Si ascultător, pe deasupra Dacă îi zici să rămână acolo, acolo rămâne. Așa știam noi, până la proba contrarie.

Căci dintr-o dată, tatăl lui nu l-a mai zărit pe geam.  Și nici cu prietenul respectiv nu era.

Totul a durat câteva minute….deschizând ușa de intrare, l-a auzit pe Radu, plângând undeva.

Ce s-a gândit Radu?

Să urce, el singur, la tati. Se orientează bine, deci era foarte convins că nu are cum să greșească. Intră-n scara blocului și urcă-n lift cu adultul străin necunoscut care aștepta deja liftul. Coboară la etajul 7 și face dreapta în loc de stânga (este un coridor lung, asemenător unui hotel). Bate la ușă. Iar și iar. Și iar. Nu-i răspunde nimeni. Începe să plângă. Îl găsește P. și asta a fost.

Pentru că, noi, pe principiul ”nu mi se poate întâmpla tocmai mie nimic rău, nu l-am învățat cum să reacționeze în caz de eveniment nefericit”

Pentru că la fel de important ca ”nu te îndepărtăzi de mine” este și ”dacă te pierzi, te duci la un om în uniformă (paznicul parcului, paznicul din mall, paznicul din complex), îți păstrezi calmul, spui cum te cheamă, cum se numesc părinții, unde stai” 

Acum, Radu are 6 ani și știe numărul meu de telefon pe de rost, știe codurile de deblocare de la telefoanele noastre mobile, știe, la nivel teoretic numărul unic de urgență. De câte ori intrăm în Kaufland sau Carrefour, îi arătăm unde să se ducă în cazul în care se pierde de noi.  Cel mai important, să rămână calm și să nu părăsească incinta.

Dar el știe toate astea la nivel teoretic, nu știu în caz de eveniment extraordinar cum va reacționa. Tudor este mic, nu știe să zică decât cum îl cheamă și câți ani are. Nici nu pot să-mi închipui ce spaimă simt copiii atunci când se rătăcesc. Pentru că se poate întâmpla și celor mai iubiți copii.

Și în Atena, în aglomerația de la metrou și din piațetă și de pe străzi exact asta îi spuneam lui P.:

Ar trebui tot timpul când plecăm cu copiii într-un oraș aglomerat, necunoscut și străin pe deasupra să poarte brățări (din acelea de hârtie, cum le pun la locul de joacă și se găsesc pe toate drumurile) cu numele lor și numărul nostru de telefon.

Mi se pare că s-ar ameliora mult drama momentului. Brățara este ușor de observat la mână, toată lumea are un telefon la purtător și poate apela repede numărul trecut acolo.

Ceea ce vă sfătuiesc și pe voi să faceți în vacanțe aglomerate, dacă aveți copii mici.

Sharing is caring!

About the Author

Anca Arau
Author with 151 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

2 Comments

  • Andra May 21, 2018 11.22 am

    Nu știu exact care e fezabilitatea următoarei soluții, bulina noastră de abia are 3 luni, deci mai avem până o testăm, dar mă gândesc că o brățară inteligentă cu localizare prin GPS ar fi utilă. Acum, nu-mi dau seama dacă e ceva ce copii ar accepta să poarte sau dacă ar lasă-o la mână, deși, din ce am văzut, sunt multe care arată foarte drăguț.

    Reply 
    • admin May 21, 2018 11.39 am

      Eu cred că ar fi foarte utila 🙂 Este o variantă mai scumpă, de astea propuneam brățări de hârtie dar părinții care folosesc ceasuri gps sunt foarte mulțumiți de acuratețe. Deci da, o soluție foarte bună 🙂

      Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă fericită de Tudor&Radu și așa mai departe

Archives

Translate