A-ți cere scuze când primești aprecieri- povestea vieții mele (trecute)

Voi două erați foarte frumoase când erați mici. Și lumea tot timpul îmi zicea. Și așa era. Vă îmbrăcam numai în rochițe de pânză topită. 

Ne zicea mama, după ce am crescut…Și am rămas uimită. Păi cum? Eram frumoase? 

Dar eu niciodată nu recunoșteam. Cum să zic eu despre copiii mei că sunt frumoși și deștepți? Mi-era rușine, mamă. Mă simțeam așa de prost când lumea vă lăuda.

Așa, asta îmi amintesc. De teamă ca nu cumva să creștem mari și îngâmfate, mama își cerea scuze practic când primeam vreo laudă. Și poate și de asta, am devenit și noi la rândul nostru modeste. Iar a fi modest nu este desigur un lucru rău.

Numai că este posibil să ne fi lipsit încrederea în noi. Și poate să fi crescut și cu o stimă de sine scăzută. Iar asta nu e bine.

Mama credea cu tărie că ”lauda de sine nu miroase a bine”. Și eu cred la fel. Numai că a fi conștient de punctele tale tari nu este o laudă. Și nici o minciună. Este meritul și munca ta și numai dacă îți conștientizezi cu adevărat calitățile le poți valorifica.

Complexe fizice mari nu am avut niciodată, dar de aici și până a mă considera frumoasă e cale extrordinar de lungă.

Deșteaptă mă consideram doar când și când. Că aveam un coleg în clasă deștept, de care știau și neamurile mele. Dacă vreo mătușă ne lăuda inteligența, mama, de teamă să nu creadă că ”ne dăm mari”, întorcea lauda noastră, către băiatul acesta deștept după toate standardele.

Apoi am crescut și la fiecare apreciere pe care am primit-o am răspuns cu un pomelnic lung de scuze.

Ce bine îți stă în rochia!

Aaaa,  o am demuuult. Am și uitat de ea.

Ce bine îți stă tunsă așa!

Hmm, hai mă că m-a ciuntit aia.

Oau, ce frumos ai desenat!

Eee na, mi-a luat 2 minute.

Adică cum ar fi aș face orice ca să evit un simplu ”MULȚUMESC” Și atât.

Apoi la evaluările corporatiste, când completam clasica fișă anuală, mi-era mai ușor să vorbesc despre punctele slabe, decât despre cele tari. Parcă părea că mă laud când ”băteam câmpii” de ce  cred că sunt deșteaptă, că am spirit de echipă, că mă adaptez ușor și sunt sociabilă. Deși aveam dovezi concrete, tot nu îmi plăcea să dezbatem prea mult calitățile mele.

Iar apoi, ca să scurtez povestea m-am căsătorit cu un băiat care suferă de același sindrom ca și mama. Vă povestesc imediat. Se numeste sindromul impostorului. Și el și mama sunt sunt niște oameni remarcabili, cu un milion de calități. Asta zice lumea. Ei zic că sunt impostori.

Vă zic pe scurt ce înseamnă, puteți citi literatură documentată, detaliată și aprofundată pe internetul acesta mare. 

Conform Wikipedia ”Sindromul Impostorului este un model psihologic în care oamenii se îndoiesc de realizările lor și au o frică persistentă, adesea internalizată, de a fi expusă ca o “fraudă”. Termenul a fost inventat în 1978 de către psihologii clinici Pauline R. Clance și Suzanne A. Imes

În ciuda dovezilor exterioare ale competenței lor, cei care prezintă sindromul rămân convinși că sunt fraude și nu merită succesul pe care l-au atins. Dovada succesului este respinsă ca noroc, calendarul sau ca rezultat al înșelării celorlalți în a gândi că sunt mai inteligenți și mai competenți decât se crede că sunt”

În opinia lui Eugen Popa, preşedintele Asociaţiei Române de Hipnoză, ”Sindromul Impostorului are la bază un profund sentiment de lipsă de încredere de sine, în valoarea personală şi o stimă de sine scăzută. Coroborat cu o viaţă stresantă, aceste sentimente se acutizează, iar persoana care suferă de acest sindrom va avea senzaţia că nimic din tot ceea ce a realizat până acum şi pentru care a primit aprecieri din partea societăţii, nu este important.

Adică și mai pe scurt, acest sindrom al impostorului se manifestă prin acel sentiment pe care îl ai atunci când simți că nu aparții unui loc sau unei situații, atunci când simți că parcă “nu meriți” sau că nu ți se cuvine ceva, teama de a nu fi “descoperit”, teama că ceilalți vor “afla”, “ce ești tu cu adevărat”, “adevărata” ta față”

Iar eu în P. recunosc zilnic semnele ”bolii”. Își declină orice merit. Nu poate să-și recunoască tare și răspicat calitățile. Dacă primește laude publice pentru un proiect, spune că nicidecum răspunzător pentru rezultate este el și mintea lui și timpul lui ci o conjunctură favorabilă. Că oricine putea face la fel.

Azi așa, mâine așa. Și mă opresc cu acțiunea la vinerea trecută. Când un blogger pe care îl citesc (de fapt autoarea cărții pe care am recomandat-o și aici mai demult ”Să vezi ce îți fac, cucoană răceala”), recomandă în articolul ei de vineri, o serie de articole, locuri, bloggeri etc. Și citesc și eu în articolul ei despre mine.

”Căutam un articol anume semnat Anca Arau, însă am decis să vă recomand mai bine întreg blogul ei. Eu sunt fascinată de ea, de povestea ei (ea si P., soțul ei, se cunosc de la 7 ani), de modul înțelept și plin de umor și naturalețe în care își cresc băieții. Cred că atmosfera la ei în familie este una dintre cele mai normale și mai echilibrate din tot ce știu eu în sfera de parenting. Genul de normalitate dublată de inteligență, iubire și armonie după care tânjim toți. Anca le are pe toate și tare îmi doresc să o pot numi cândva prietena mea și în viața reala (ne stim doar din online, unde ne suntem aproape una alteia)”

Prin urmare dau share, citând-o pe Andreea, pe profilul meu personal, unde lista de prieteni este limitată la 300 de persoane. Deci nici măcar nu distribui pe pagina blogului. Iar P. îmi zice:

Anca, tu ai dat share? Tu despre tine? Eu cred că aș fi intrat în pământ să mă laud așa singur.

QED. Ceea ce trebuia demonstrat. Dacă mai trebuia.

Și toate acestea exemple pentru a vă spune cât de mult ai de câștigat în viață dacă ai încredere în tine. Sau mai degrabă cât ai de pierdut dacă ai o stimă de sine scăzută. Cât de important este să ne învățăm copiii să se cunoască pe ei, să-și cunoască limitările, să-și conștientizeze calitățile, dar mai ales să aibă încredere în ei, mereu. 

Să le condamnăm comportamentul infatuat, unde este cazul și să îi învățăm să primească aprecierile celor din jur fără să se scuze și să se simtă vinovați.

Să îi învățăm că a avea o părere bună despre tine nu înseamnă a te da mare.

Să le cultivăm încrederea în ei, apreciindu-i cu voce tare pentru calițățile lor adevărate și nu lăudându-i de o sută de ori pe zi că au băut apă, că au mâncat 3 sticksuri, că au sărit într-un picior, că și-au pus singur șapca în cap.

Să le dăm încredere în forțele lor, prin susținerea noastră. Să știe că noi gândim despre ei tot ce e mai frumos. Că noi avem încredere în ei. De-abia atunci pot avea și ei încredere în forțele lor.

Sursa foto titlu: Lorraine Steriopol on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 183 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives