Într-o zi însorită de weekend, o fetiță, un pic mai mare decât Radu, le povestea în ritm de joacă și pe un ton vesel copiilor de pe stradă, că:
-Diseară vine mami, ea muncește în altă țară!
-Stă în casă la verișoara mea acolo. Verișoara mea este cel mai norocos copil!
În acest ”verișoara mea este cel mai norocos copil din lume” deși spus pe un ton vesel, mi s-a părut că e adunată toată suferință din lume.
Evident că nimeni nu pleacă la muncă în altă țară, lăsând în urmă un copil fragil din punct de vedere emoțional, de bine.
Evident că dragostea tututor mamelor este nemărginită iar dorul, suferința și neputința sunt greu de dus și de gestionat pentru ambele părți, deci nu despre asta e vorba ci mă gândeam doar cât de greu trebuie să-i fie un copil să trăiască separat de mama lui, oricare ar fi motivele care au dus la această separare.
Și așa cum fraza de mai sus mi s-a părut că abundă de tristețe, imaginea care efectiv m-a bântuit în ultimele săptămâni este reprezentarea vizuală a dramei familiilor de migranți mexicani clandestini:
Am amintit de această imagine, nu pentru a discuta despre politica Trump, care revendică această practică în numele ”toleranței zero” față de imigrația ilegală, la fel cum nu discut de ce s-ar supune părinții unor riscuri atât de mari- de bine nu încearcă nimeni să treacă ilegal granița, cu siguranță.
Mai mult de 2.000 de copii au fost separaţi de părinţii lor la graniţa dintre SUA şi Mexic în ultimele săptămâni şi plasaţi în centre de detenţie sau daţi în grija unor familii adoptive.
Și am urmărit video-uri și reportaje în care copii mici era smulși din brațele părinților, în timp ce urlau de durere și frică. Mulți vomitau de atâta plâns. Iar în ochii lor se citea teroarea.
“Copiii care au fost separati de parintii lor sunt traumatizati. Nu contează că podelele sunt măturate, iar așternuturile sunt curate“, a spus senatorul Jeff Merkley.
Uite ce înseamnă un copil traumatizat- nu ai noștri la care ridicăm noi vocea să închidă televizorul acum.
Un copil care va ține minte toată viață teama pe care a simțit-o în momentele de separare.
Un copil cu sufletul făcut bucăți pentru că este ”abandonat” de părinți.
Un copil care nu va uita nicicând cât de mult i-au lipsit îmbrățisările mamei lui.
Un copil pentru care cea mai mare bucurie este când vine mama acasă, pentru câteva zile…
Cu siguranță, toată lumea empatizează cu situația copiilor abandonați. Dragostea de mamă nu poate fi înlocuită de nimeni și nimic. Niciun copil nu ar trebui să trăiască drama separării de mama lui.
Și totuși noi (ca generație) am crescut cu amenințarea constantă că ”dacă nu suntem cuminți, mama pleacă și nu mai vine acasă” ”Că dacă ne mai purtăm așa, o îmbolnăvim pe mama de nervi și va muri, lăsîndu-ne singuri pe lume” ”Dacă mai plângi, mama te dă la țigani” și altele asemenea.
Și când auzeai astfel de ”amenințări”, îți corectai, desigur subit comportamentul. Adultul care te aminința a obținut ce și-a dorit! Ce victorie dulce pentru el, dar atât de amară pentru copil. Deveneai cuminte, dar cu ce preț?
Și în continuare, atâția adulți se distrează în continuare terorizând un copil cu ”Mama a zis că mi te dă mie, hai la mine acasă” ”Aaaa, ce băiat obraznic. Cum să te mai iubească mama. O să-și ia alt băiețel cuminte” ”Dacă mai urli așa, mama te lasă în tren”
Și nu am înțeles niciodată de ce este amuzant să urmărim teroarea din niște ochi sinceri de copii și să râdem copios când ei încep să plângă la scenariul expus de adult.
Dacă un adult, în plină maturitate emoțională, nu poate gestiona sentimentul dispariției părinților lui, un copil de 5 ani de ce ar putea să o facă?
Să-i supunem acum, când mama este totul pentru ei, la astfel de scenarii, în glumă, pentru a ne amuza este o cruzime și nimic mai mult.
Anca Arau
Leave a Comment