Pe când era Tudor mic (după părerea mea, desigur) și-l transportam în căruț într-un magazin de jucării doamna care îmi răspundea foarte amabil și zâmbitor la întrebări, își mută zâmbetul larg către Tudor, întrebându-l mieros:
-Vaaaaaai, așa băiat mare și încă stai în cărucior? Hai pe jos! Că ești prea mare..
Tudor o privea de la cele 17 luni, și deși ‘așa băiat mare’ nu știa încă să vorbească. Nu a fost în stare să-i ofere niciun răspuns ci doar să tragă energic de centuri ca să-i facă întocmai doamnei pe plac.
I-o fi fost și lui rușine, ca na, e mare, vorba lumii. Iar mie, din calitate de mamă căreia îi este infinit mai ușor să împingă decât să tragă sau să care, tot ce îmi trecea prin cap era:
-Aoleu, poate îi vine vreo idee lui Tudor să nu mai vrea în căruț de acum. Sper să nu continue doamna cu argumentele contra cărucior, că nu îți trebuie mult să-l convingi pe Tudor că e prea mare pentru cărucior.
Și copiii, deși obiectiv privind, tu știi că sunt mici, pentru că îi vezi, toată viața lor bebelușească și apoi toddler-ească aud că sunt PREA MARI.
Prea mari pentru suzetă.
Prea mari ca să mai stea în brațe.
Prea mari pentru pampers.
Prea mari ca să se mai trezească noaptea.
Prea mari ca să mai mănânce pasat.
Prea mari ca să mai stea în cărucior.
Prea mari ca să mai bea din biberon.
Prea mari ca să mai fie alăptați.
Prea mari ca să mai plângă.
Prea mari, în general.
Și când în sfârșit, acești copii PREA MARI se aliniează exigențelor cerute și nu mai poartă nici pampers, nu mai mănâncă nici pasat, nu mai au nici suzetă și nici de cărucior nu mai vor să audă devin brusc PREA MICI.
Prea mici ca să pună întrebări.
Prea mici ca să aibă păreri.
Prea mici pentru a fi ascultați.
Prea mici pentru adevăr.
Prea mici ca să fie luați în seamă.
Prea mici, în general.
Copilului poți să-i spui tot, tot; întotdeauna m-a uimit cât de puțin cei mari, tații și chiar mamele, își cunosc copiii. Copiilor nu trebuie să le ascunzi nimic sub pretextul că sunt încă mici și e prea devreme pentru ei să știe ceva. Ce idee tristă și nefericită! Şi ce bine își dau seamă copiii că părinții lor îi cred prea mici și prea neștiutori, când ei, în realitate, înțeleg totul. Adultul nu știe că, până și în chestiunea cea mai dificilă, copilul îi poate da un sfat util (F. M. Dostoievski)
Păi nu? Copiii știu și înțeleg și percep, sunt intuitivi, pun întrebări, așteaptă răspunsuri! Nu sunt ei prea mici ca să înțeleagă ci noi nepregătiți cu răspunsuri pentru statura lor mică.
Și abia apoi am realizat. Toată mentalitatea asta cu protejarea copiilor, când nu e cazul, deloc, dar de-loc nu e de ieri de azi. E de pe vremea noastră! Când foarte mulți părinți, poate chiar cei mai mulți, dacă exista probabilitatea să se îmbrățișeze doi oameni mari în vreun film la televizor, acopereau ochii copiilor. Dacă era de sărutat, doamne ferește, se închidea imediat televizorul. Copiii cei mai cuminți și educați își acopeau singuri ochii când vedeau că e rost de un asemenea “rău”. Și gata problem solved!
Pâna la prima intrebare mai incomodă, când raspunsul invariabil era:
-Da’ ce treabă ai tu, tu ești prea mic! Astea sunt discuții de oameni mari! Hai du-te și joacă-te!
Și copilul fuge la joacă, dar nu mai înțelege nimic ‘păi nu era prea mare?‘
Ooooffff, și cât s-a chinuit el să nu se mai trezească noaptea, să nu mai bea din biberon, să renunțe la suzetă, doar ca să scape de eticheta de PREA MARE?
Păi și ce-a rezolvat? Aaaa da, trebuia să scape doar de acest PREA. Că de fapt, el vrea să fie MARE, dar atât cât trebuie, ca să nu devină iar PREA MARE.
Oamenii mari nu pricep niciodată nimic și este obositor pentru copii să le dea întruna explicații (Micul Prinț, Antoine de Saint Exupery)
Photo by Aaron Mello on Unsplash
Leave a Comment