Tare greu ne este să vedem mai departe de realitatea noastră.

Acum câțiva ani, pe când aveam un sigur copil și niciun blog, citeam consecvent articolele și experiențele altor părinți. Și la un moment dat blogger-ul pe care îl urmăream a povestit în cadrul unui articol/ campanie despre efectele nocive ale ”uitatului” la desene animate pentru copii (o analiză corectă, bazată pe studii, recomandări avizate etc). 

Și invita mai departe cititorii să își povestească experiențele. Unii cu jumătate de gură că îi lasă la desene, dar de mâine se vor schimba, alții ceva mai zgomotoși și vehemenți că ”nu îi înțeleg pe părinții, care au acces la informație și totuși își lasă copii la tv” Și de aici controverse, fiecare cu dreptatea lui. Intervine o mamă și spune așa.

”Eu cresc singură 3 copii, cel mai mic având 6 ani. Oricât de mult mi-aș dori să înlocuim TV-ul cu jocuri educative, împreună, îmi este imposibil. Trebuie să fac și curat și mâncare și nu știu cum să mă împart. Desenele animate sunt de multe ori salvarea mea :(”

Iar eu, citind acest comentariu am fost convinsă că lumea va empatiza cu această situație, urmând ca mămica să primească ”dispensă” din partea celoralți comentatori care erau de partea cealaltă a baricadei.

Dar nu. Cel mai mult (not) mi-a plăcut un comentariu:

”Nu există așa ceva. Acestea sunt scuze!”

Și alte comentarii în acest gen.

Desigur că atunci când ai ajutor la curățenie și ai poate alături și-o bunică fulltime și un tată acolo 100% este ceva mai ușor să ai mai mult timp și disponibilitate de jucat împreună cu copilul decât mămica de mai sus.

Hmmm…tare greu ne este să vedem mai departe de realitatea noastră..

Este atât de ușor să citești sfaturi într-o carte de parenting și să rezonezi, desigur cu ele. Dar e al naibii de greu să le aplici, mereu, în viața reală.

Și cu toată sinceritatea vă declar că îi admir din toată inima, pe părinții care își cresc copiii fără desene-animate, fără a-i condițion, fără recompense, fără a ridica vocea la ei, vreodată.

Noi nu facem parte din această categorie. Și am ales să nu ne simțim vinovați.

Noi apelăm la clasica condiționare: ”dacă vrei afine, trebuie să termini felia cu unt” ”dacă nu bei un pic de apă pe căldura asta, intrăm în casă” dacă nu faci asta, nu primești cealaltă”

Ba chiar le promitem și recompense. ”Weekend la munte, după prima săptămână de grădiniță”. ”Prăjitură după vaccin”. ”Jucării după o vacanță-n doi”

Dacă se poartă foarte necuviincios sunt trimiși în camerele lor.

Mai mult, în tot calmul nostru, ni se întâmplă să mai ridicăm vocea la ei, chiar și nejustificat sau să ne pierdem răbdarea și să îi luăm pe sus din parc.

Dar știți ce am realizat?

Că ei vor fi bine!

Pentru că sunt foarte iubiți (declarat) și respectați ca ”un om mare”  în fi-e-ca-re zi. De o mie de ori, pe minut!

Și suntem bine cu noi așa, pentru că fiecare familie are particularitățile ei. Noi îi creștem după chipul și asemănarea noastră. Ne ghidăm și noi, desigur, după principii și teorii ale altora mai experimentați și mai școliți în ale parentingului și învățăm zilnic  și noi cum să devenim mai buni…dar de aici, până la a-i crește ca în cărți e cale foarte lungă.  Și mi-e clar că noi nu vom ajunge niciodată acolo. Ne-am acceptat limitele și limitările. 

Da,  îi condiționăm, negociem, ridicăm câteodată vocea la ei sau îi certăm, ne pierdem răbdarea cu ei, îi recompensăm.

Și cu toate astea, știu că vor ajunge niște oameni mari și stat și la sfat. Mari, din toate punctele de vedere.

Pentru că acești copii nu au auzit niciodată certuri între părinții lor.

Pentru că părinții lor au fost mereu de acord unul cu celălalt în orice aspect privind creșterea lor.

Pentru că au fost mereu consultați și ascultați.

Pentru că în casa lor se râde mult și e rost de multă joacă.

Pentru că din greșeli, învățăm toți.

Pentru că în imperfecțiunea noastră individuală, cumva, în patru suntem perfecți- unii, în ochii altora.

Sursă foto: Unsplash.