Nu vi se pare că am ajuns să apreciem normalitatea, de parc-ar fi perfecțiunea întruchipată? Că atunci când dăm de o stare de normal, ne simțim de parcă l-am prins pe Dumnezeu de picior?
Că le atribuim calități peste calități și îi considerăm excepționali, pe cei, care în orice altă țară (de-aia spre care aspirăm și noi ca și concepții și stil de viață) sunt considerați NORMALI ȘI ATÂT?
Doar o înșiruire scurtă, pentru puterea exemplului:
-Un funcționar public care nu te privește cu lehamite prin geamul mic al ghișeului;
-O secretara de facultate care-ți răspunde la întrebare fără urlete și sictir;
-Un doctor care nu face din actul medical un schimb comercial;
-Un polițist care nu pretinde și nu acceptă foloase necuvenite;
-Un politician care nu-și bagă în buzunar două treimi din banii care îi trec prin mână;
-O învățătoare care face educație cu blândețe.
De câte ori dăm peste un astfel de om, simțim nevoia să le spunem și altora ce medic profesionist, ce învățătoare dedicată, ce secretară săritoare, ce polițist cinstit, ce politician corect, ce funcționar amabil.
CÂND NORMALUL ESTE ANORMAL, identificăm la ei calități alese!
CÂND NORMALUL ESTE ANORMAL, îi considerăm excepțiaționali
CÂND NORMALUL ESTE ANORMAL, atunci când îi întâlnim ne simțim ca și cum l-am prins pe Dumnezeu de picior!
CÂND NORMALUL ESTE ANORMAL, atunci când dăm peste un astfel de om, simțim că s-a răsturnat carul cu noroc fix la noi la ușă!
Ceea ce în alte părți este normal la noi este un om deosebit.
Vă amintiți desigur, dialoguri și din copilăria noastră:
Este o învățătoare foarte bună, nu-i bate pe copii.
Este o mamă foarte răbdătoare, nu cred că i-a pleznit vreodată pe copii.
Este un tată de aur, știe să-i încălzească mâncarea copilului. Și mai dă și cu aspiratorul, auzi grozăvie!
Și, desigur, că atunci când NORMALUL este ANORMAL:
Îl considerăm extrem de tolerant pe vecinul de sub noi, care nu bate în țeavă de câte ori scăpăm un șervețel pe jos.
Îl considerăm mega, super, extra-profesionsit, pe taximetristul care nu înjură și nu face slalom printre mașini.
O considerăm foarte amabilă pe vânzătoarea care zâmbește, chiar dacă azi nu facem decât un retur.
Și deși rațional știm că nu-i normal, așa ne-am obișnuit cu realitatea asta, încât ni se pare tare firească oricare din ipotezele de mai jos:
Când autoturismul personal ar trebui să reprezinte statutul social, la noi vezi la tot pasul mașini de lux, de 80,000 euro, cel puțin, parcate, înghesuit pe trotuar, în fața unui bloc de garsoniere confort II, dintr-un cartier muncitoresc.
Când statul ar trebuie să aibă grijă ca locuitorii țării să aibă ce munci (prin crearea de locuri de muncă) la noi se înmulțesc pe zi ce trece, ajutoarele sociale!
Când educația, cea mai de viitor și de preț resursă a unui popor, este mandat de mandat la coada alocărilor bugetare!
Când alții ar da și luna de pe cer pentru așa o țară înzestrată natural, noi asistăm pașnic și zilnic la defrișarea pădurilor.
Când alte state nu știu cum să-i motiveze pe tineri să nu plece de acasă, la noi nu știu cum să te gonească mai repede afară!
Când bătrânii ar trebui să reprezinte un etalon de înțelepciune și seninătate, ai noști sunt mai mult răi, arțăgoși și invidioși. Pun asta pe seama traiului greu avut, desigur, sunt înrăîți de vreme și de vremuri.
Când și când și iară când, acestea nu or mai fi, atunci om putea să sperăm și noi la o stare de normalitate. Și când zic noi, mă refer la nepoții copiilor mei, măcar….
Sursa foto: Unsplash.
Anca Arau
Leave a Comment