Atunci când părinții transmit copiilor neîncrederea în oameni

”Să ai încredere în oameni” a fost pentru noi mereu pe lista de învățături obligatorii de transmis mai departe copiilor.

Noi doi, părinții lor avem indubitabil încredere în oameni. Până la proba contrarie le atribuim tuturor prezumția de nevinovăție, ca să zic așa. Ce-i drept nu am avut până acum dureri, drame sau dezamăgiri serioase.

Suntem dezamăgiți de oameni în fiecare zi, desigur dar de aici până la a ne pierde încrederea în ei sau a fi mereu neîncrezători în fiecare relație pe care o stabilim este cale foarte lungă.

Și ca toți părinții știm și noi că e dorit să avem un copil cu încredere în el. E plin internetul de articole cu ce-i de făcut să crești un copil cu stimă de sine ridicată.

 

Dar cu altceva nu sunt eu de acord, respecti cu ”atunci când părinții transmit zilnic copiilor să nu aibă încredere în oameni”

 

Trec peste ”să nu vorbeșți cu străinii” ”să nu ai încredere în nimeni” ”vii direct acasă, nu te oprești nicăieri”- acestea țin de securitatea copilului. Deși și aici, în funcție de vârsta copilului și felul lui de a fi (precaut sau mai puțin precaut) eu aș avea grijă cu repetarea obsesivă a ”afară e o junglă, toți îți vor răul, să nu ai încredere în nimeni”. Și așa vremurile ne ”obligă” să ne protejăm copiii mai mult decât este cazul și nu știu cât de bine  le face lor asta..

Dar acum voiam să povestesc despre alt tip de neîncredere pe care o transmit părinții, copiilor. Și care, din punctul meu de vedere nu le face bine.

 

Începem de când sunt mici- neîncrederea în persoanele în grija cărora îi lăsăm- bonă, bunică,  educatoare.

-Ce ai făcut azi la grădi?

-M-a bătut Alex!

-Păi cum așa? Și doamna unde era?

-Nu știu. Nu era în clasă.

-Pfaaaai! Cum să nu fie în clasă? Dar ce altă treabă are? Eu acolo te las în grija ei. Deci așa ceva nu se poate!! 

(Și mama își varsă năduful tatălui, în fața copilul că așa ceva este inadmisibil. Că ce înseamnă asta? Adică ea umblă hai-hui și copiii se bat)

Este un scenariu, poate, forțat.  Dar se întâmplă ca mulți părinți să critice în fața copilul (care-i mic, ce știe el) educatorul, de exemplu. Iar mie mi se pare un comportament foarte greșit. Eu în locul copilului aș înțelege din asta că de mâine nu trebuie să mai am încredere în doamna. Mi-ar fi teamă, aș fi nesigură, nu mi-ar mai plăcea la grădiniță.

 

Când Radu avea 2 ani a venit cu buza spartă și umflată bine acasă, din parc. Era cu bona. Care s-a scuzat mult, că s-a lovit la baza topoganului, că să nu-mi închipui că ea stătea și spărgea semințe, că ”se jură” că era lângă el, că pot să întreb părinții în parc.

Și țin minte perfect cum i-am răspuns, deloc îngrijorată de buza lui: 

Că dacă mi-ar fi trecut prin cap să întreb părinții în parc, am fi încheiat de mult colaborarea. Că e posibil ca mâine să-și rupă o mână, poimâine un picior sau să-și spargă doamne-ferește capul. Vreau doar să mă informeze exact, corect și în timp real. Fără a se jura. Căci este o relație bazată pe încredere, nu pe jurăminte.

Asta a auzit Radu, asta a auzit Tudor. S-au simțit în siguranță cu ea. Și ăsta mi se pare un sentiment foarte important în creșterea ”corectă” a unui copil. A-i crea un mediu stabil pe care el să-l perceapă foarte sigur. De încredere. Și stabil.

 

Apoi, mai sunt părinții care ies din cabinetul doctorului, supărați că pentru o simplă răceală, acesta i-a prescris copilului antibiotice.

Pe bună dreptate, poate. Și acolo, de față cu copilul încep să-l facă albie de porci pe doctor, că s-a săturat de toți incompetenții care sar cu antibiotice la primii muci. Își varsă tot amarul, în fața copilui că acum toți părinții sunt prieteni cu copiii, nu au secrete față de ei. Deci doctorul lui curant este un incompetent, asta trebuie să știe copilul.

Și iar mi se pare greșit. Dacă ți se pare un diagnostic greșit, ceri a doua opinie. Dar nu îi știrbești copilului încrederea în tot sistemul medical. Avem nevoie ca ei, copiii noștri să aibă încredere în doctori, în polițiști, în justiție.

 

În continuare le transmitem copiilor neîncredere prin interogatoriul la care îi supunem pe bunici și dezacordul nostru cu tot ce fac ei. Că i-au lăsat la tv, că le-au dat la micul dejun mezel, că au primit dulce, că nu i-au scos suficient la aer, că i-au îmbrăcat prea gros sau prea subțire. Se simte din tonul nostru că nu avem încredere că pot face lucrurile așa cum ni le dorim noi 🙂

 

Și-nchei cu neîncrederea pe care le-o transmitem copiilor noștri în  sistemul de educație. Eu aș fi foarte atentă ce aș vorbi de față cu copilul meu despre doamna lui învățătoare, de exemplu. Nu aș avea decât cuvinte de bine.

Acum câteva zile am prins din zbor, în parc o discuție între 2 mame. Una dintre ele era supărată că fetița ei are extrem de multe teme și e de-abia clasa a 2a. Că nu mai face față. Că e un sistem de căcat, că toți inculții au ajuns șefi la educație, că ne lăsăm copiii pe mâna uneia ”vai de ea” care nu știe decât să le dea teme. Copiii erau de față la discuție, desigur.

Foarte greșit mi se pare. Dar să zicem că ar fi copilul meu în cauză. Care în vara următoare ar avea mult teme suplimentare. Cu care nu sunt deloc de acord, bineînțeles. Și cu toate astea mi se pare important să audă de la mine:

-Doamna știe mai bine ce aveți de făcut. Dacă v-a dat atâtea teme, fii sigur că are cele mai bune intenții cu voi. Spune-mi cum te pot ajuta să le termini mai ușor și mai repede.

Pentru că iar, mie mi se pare foarte important ca și părinții și mai ales ales copiii să aibă încredere maximă în cea ”aleasă ori desemnată” să le fie reper în ale educației. Dacă nu este o relație bazată pe încredere, atunci trebuie schimbată cu siguranță învățătoarea, nu știrbită în fața copilului toată încrederea în sistemul de educație.

 

Și da, mie mi se pare foarte importantă încrederea în oameni. Pentru că, fără încredere în oameni, nu văd cum am putea crește copii cu încredere în ei, așa cum ne dorim fără doar și poate, toți. Ca să aibă încredere în ei e musai, cred eu să aibă încredere în părinți, bunici, bonă, educatoare, învățătoare, doctor, polițist, vecin.

 

-Ai văzut, P. cât de norocoși am fost noi? Nu ne-am bătut deloc capul și am găsit din prima și grădiniță și școală. N-am schimbat nici pediatru nici bonă atâția ani. 

-Păi poate nu e chiar noroc. Poate că noi am am mers pe încredere..

Și de la constatarea lui a ieșit un articol…:)

Photo by marcos mayer on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 193 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives