Obișnuința de a remarca la cel de lângă noi ce face rău, înainte de ce face bine

La restaurant

În urmă cu vreo 2 luni, am luat prânzul la o terasă drăgută- mare, soare, dar mai ales mâncare bună. Am apreciat-o cu adevărat. Prin urmare i-am transmis chelnerului feedack-ul nostru de bine referitor la mâncare. Ne-a mulțumit și a adăugat:

-Dar le puteți transmite direct bucătarilor. (era o bucătărie deschisă)

Hmm…să ne ducem așa să le zicem? Parcă-i ciudat. Oamenii ăia muncesc acolo și ne ducem noi să-i ”deranjăm”

Mamăăăăă, ce ne-am mai fâsticit…

E așa de greu să zicem ceva de bine. Când avem obiecții vorbim cu 10 guri (Vorbesc la modul general, desigur). Nici urmă de ridicol sau rușine. Dar când avem ceva de bine de transmis. parcă. nu ne mai vine așa de natural.

Cam în orice restaurant, chelnerii primesc zeci de obiecții și reproșuri pe zi. Justificate sau nu. Corecte sau răutăcioase. Dacă cumva ciorba nu a venit fierbinte, află rapid chelnerul, bucătarul și prietenii de pe rețele de socializare. Căci public shaming-ul e la putere.

Dacă muzica a fost perfectă, mâncarea aromată și servirea irepsoșabilă ne bucurăm că nu ne-a stricat nimeni seara și…atât. Și poate lăsăm 3 lei în plus la bacșis față de cazul de mai sus. Deși s-ar putea ca prezentarea aprecierilor noastre să atârne mai greu decât acei 3 lei.

Acasă

Soția întreabă: E bună mâncarea?

Soțul răspunde: Păi dacă nu am zis nimic, îți dai seama!

La evaluările de la muncă:

Managerul: Nu insistăm asupra punctelor forte. Le știi foarte bine.  Dar ohohoohoh, de îmbunătățit sau de schimbat direct ar fi asta și asta și asta și asta…și ar mai fi dar avem alocată doar 1 oră.

Dacă managerul este străin și firma e o corporație, altu-i izul. Nu mai termină cu punctele forte. Cât de bine te-ai integrat și ce treabă bună faci. Aspectele de îmbunățit sunt și ele comunicate dar ambalate frumos de zici că sunt niște calități mai mici.

Desigur, angajatul e român și se gândește: ”ce mă pupă atâta în c*r ăștia? Ce urmăresc?”

Dar chiar și așa, te simți bine când ți se recunosc niște merite și evidențiate niște calități. Pentru că ne simțim bine când primim aprecieri. Că nu știm să le primim, asta e partea doua.

Înapoi în copilăria noastră:

Copilul era criticat cam de o sută de ori pe zi. Că s-a murdărit. Că nu a mâncat tot. Că vorbește tare. Că e timid. Că e mămos. Că e gălăgios. Că e rușinos. Că nu e cuminte. Că-și face părinții de rușine. 

Aprecieri nu primeau copiii. Pentru că-și puteau lua lumea în cap. Că puteau crește infatuați.

Copiii aceia s-au făcut mari. Și la fiecare apreciere pe care au primit-o au răspuns cu un pomelnic lung de scuze:

Ce bine îți stă în rochia!

Aaaa,  o am demuuult. Am și uitat de ea.

Ce bine îți stă tunsă așa!

Hmm, hai mă că m-a ciuntit aia.

Oau, ce frumos ai desenat!

Eee na, mi-a luat 2 minute.

Adică cum ar fi am face orice ca să evităm un simplu ”MULȚUMESC” Și atât.

Și dacă noi nu suntem în stare să primim aprecieri, cum să ne vină natural să-i apreciem  pe ceilalți?

În schimb, ne vine foarte natural să criticăm. Să reproșăm. Să observăm la cel de lângă noi ce face rău, înainte de ce face bine.

Facem cu ușurință public shaming. Ne folosim de această putere remarcabilă a internetului și a rețelor de socializare pentru a răspândi răutate mai des decât bunătate. 

Cei mai mulți medici nu sunt neprofesioniști așa cum nici cei mai mulți profesori nu sunt incompetenți- e vorba doar că nouă ne este incredibil de greu să dăm feedback pozitiv. Să-l apreciem cu glas tare pe cel de lângă noi. Taxăm în schimb, fără milă orice ”abatere”.

Și mai cred că oamenii au nevoie mai mult de aprecieri și vorbe bune decât de ajutor efectiv. Și mă iau ca exemplu pe mine- mă bucur nespus, desigur când soțul meu pune vasele în mașina de spălat, întinde rufele și strânge masa dar îmi face parcă și mai bine când aud: ”deci nu știu cum reziști toată ziua. Nu poți să-ți tragi sufletul o clipă cu ăștia doi pe cap”

Pentru că orice am spune, a primi aprecieri este unul dintre cele mai minunate și binefăcătoare lucruri pe care le putem auzi.:) Aprecierile fac bine. Sporesc încrederea în sine.

Și aducându-i în discuție pe copiii noștri:

Mi se pare așa de important să le cultivăm încrederea în ei, apreciindu-i cu voce tare pentru calițățile lor adevărate și nu lăudându-i de o sută de ori pe zi că au băut apă, că au mâncat 3 sticksuri, că au sărit într-un picior, că și-au pus singur șapca în cap. Să le dăm încredere în forțele lor, prin susținerea noastră. Să știe și să audă de la noi că noi gândim despre ei tot ce e mai frumos. Că noi avem încredere în ei. De-abia atunci pot avea și ei încredere în forțele lor.

Photo by Annie Spratt on Unsplash