Radu s-a născut acum aproape 7 ani. Întâmplarea făcea să nu fim în România și astfel să fim, mereu, doar noi trei. Ziua doar eu cu el, seara în familie extinsă, respectiv mama, tata și copilul.
Amintirile cu Radu mic, mic îmi induc mai mult decât orice o stare de liniște. Cred că de la atâta rutină. Căci aveam cam același program mereu. Ieșeam la plimbare cu căruțul câteva ore. Ne întorceam, ne jucam împreună. Când eram în casă, televizorul mergea undeva, în depărtare, pe mute pe Comedy Central- și-mi amintesc că urmăream King of Queens, Bing Bang Theory și Modern Family. La laptop, cât dormea el mă uitam la ”Everybody loves Raymond”, ”Friends” și ”Neveste disperate”. Ascultam Pasărea Colibri.
Cumva amintirile astea, vizuale și sonore au devenit ancorele mele- adică atunci când am un discomfort, ca să zic așa, simt nevoia să mai pun un episod de ”Everybody Loves Raymond” sau să ascult Pasărea Colibri, de exemplu. Îmi fac bine, e ca o terapie.
La 1 an și 8 luni ai lui am revenit în România, el a rămas acasă în timpul zilei cu bonă, eu mă duceam la muncă de la 9 la 18.
Doi ani mai târziu de la revenirea acasă, Radu a început grădinița, unde stătea până la ora 13. S-a născut Tudor. Am intrat în concediu prenatal, pentru 11 luni. Și m-am gândit atunci, firesc, că doar nu o să renunțăm la bonă acum, ca să caut alta peste câteva luni. Mai ales că ne era bine în varianta aceasta.
Și faptul că am avut bonă a făcut lucrurile foarte ușoare. Radu pleca la grădiniță dimineața, bona îl lua la 13, îl aducea acasă, îl culca, se trezea, ieșeau în parc. Eu stăteam toată ziua în camera lui Tudor. Asta în primele săptămâni de bebeluș nou.
Apoi , după vreo lună, când a început Tudor să aibă și el un program de ieșit afară, am făcut schimb de copii. Bona ieșea cu Tudor, în parc, eu aveam program comun cu Radu. Și a funcționat acest aranjament de minune. A fost cea mai bună variantă.
Mami, eu mă bucur că s-a născut Tudor! Îmi place mult de el!
Mă bucur nespus! Dar de ce îți place așa de mult de el?
Păi că e mic. Și că dacă el e mic, așa stă și mami acasă.
Când să revin la muncă, s-a schimbat legea (mămicile puteau opta acum pentru 2 ani de concediu creștere copil, pentru 85% salariu, neplafonat). Dacă tot primeam bani, ca să stau acasă cât un salariu aproape am zis că nu are niciun rost să mă întorc la muncă. Am mai stat acasă 1 an. Am păstrat bona. Mi-am făcut în acel an acest blog.
Am revenit la muncă la cei 2 ani ai lui Tudor. Firma unde lucram se cam pregătea de insolvență. Și mi-am zis: ”hai că stau aici cele 6 luni, cât sunt obligați să mă plătească”. Nici nu mă gândesc să plec în altă parte.
Acestea fiind zise, 2 luni mai târziu de la revenire, mi-am dat demisia, nu ca să încerc o altă direcție cum mă gândeam ci ca să mă mut în altă corporație, pentru același job. Am început, acolo, în ianuarie.
Iar într-o sâmbată din martie, mi-am zis că, cu siguranță nu-mi place acest job. Plec. Stau acasă. Îmi fac un micuț magazin online. Vând cadouri pentru copii, gata combinate. Daruri și idei pentru fetițe și băieței.
Mi-am dat demisia luni, imediat după acel weekend. Ca să nu mă răzgândesc. Am cumpărat domeniu pentru magazin, apoi m-am răzgândit asupra numelui. Am cumpărat alt domeniu. darcudrag.ro. Nu m-am mai răzgândit. Am înființat srl-ul, am comandat câteva produse. Am început lucrul la site.
Radu mergea la grădiniță, la program prelungit, în cele mai multe zile. Tudor avea programul lui cu bonă. De la 10 la 6, cam așa.
În iunie a fost gata site-ul.
Acela a fost momentul când, după 5 ani, ne-am anunțat bona că nu va mai fi nevoie să vină la noi. De la 1 august, ca să nu fie așa din scurt pentru niciuna dintre părți. Dar că dacă își găsește altă familie mai devreme…
Și-a găsit. 25 iunie a fost ultima zi la noi.
Și aici vroiam să ajung. Ceea ce trebuia și încă trebuie eu să fac ca să pot merge mai departe este să stau cu Tudor, așa cum am stat cu Radu.
Nu am crezut că eu sunt una dintre acele mame, căreia îi poate lipsi faptul că nu a stat suficient cu copiii. Mai ales că am stat. Deci nu asta mi-a lipsit. Ci lipsa ”ancorelor” mele din anii mici ai lui Tudor. Adică a amintirilor cu el sub de formă de rutină și program zilnic bine stabilit.
Da. Și am conștientizat asta, în vara aceasta, de când am început să stau cu el non-stop. Și conștientizez asta, în fiecare zi, în parc- câtă nevoie aveam eu de această rutină. Eu, mai mult decât el. Cât mi-a lipsit să ies cu el în fiecare dimineața. Să-mi beau cafeaua pescuită pe drum, în mers, în timp ce împing căruțul (devenit, între timp tricicletă)
Și cumva, chiar dacă nu am avut curaj să recunosc nici măcar în sinea mea, eu nu am renunțat la job ca să mă fac ”mamă-antreprenor-wahm” ci să nu pierd ultima șansă de a-mi aminti de rutina mea cu Tudor din anii lui mici. Avea 2 ani și 4 luni când am luat această decizie. Nu stau acasă pentru el, ci pentru mine.
Nu am avut curajul să renunț la job doar ca să stau acasă cu el și atunci am găsit acest pretext, pentru care am și muncit destul de mult. Îmi fac un magazin online, că e business-ul care mă solicită cel mai puțin, odată dat drumul. Și scriu pe acest blog, pentru că nu aș renunța niciodată la el.
Deci mă dau ocupată cu magazinul și cu blogul, dar acestea două nu-mi ocupă nici 10% din timp comparativ cu Tudor. Pentru că așa am ales eu. Va începe în curând grădinița și se va echilibra balanța.
Și aproape mi-am atins obiectivul. Mai ales de când a început Radu școala. Și de când de luni până vineri suntem doar noi doi.
Și marea schimbare este că deși acum, în loc de 22,30 mă culc spre 1 noaptea, când pun capul pe pernă nu mai zic: ”Aoleu, n-am niciun chef să se facă dimineața”, pentru că fiecare dimineața înseamnă o cafea baută pe covor, sprijinită de canapea construind turnuri din piese magnetice ori din lego duplo. Pe fundal, fără sonor sunt acompaniată tot de Comedy Central. Dădaca, Rules of Engagement, 2 and a half man, Bing Bang Theory și Friends.
Ceea ce trebuia să fac, ca să pot merge mai departe este să stau acasă cu Tudor.
Și apoi, viața își poate relua cursul ei firesc…pentru că mi s-a părut mai corect să-mi rog proiectele să aștepte decât să mă înțeleg cu Tudor să stea pe loc la 2 ani, că eu încă nu am apucat să mă bucur de el mic, așa cum m-am bucurat de Radu.
Căci singura certitudine în lumea asta plină de variabile este cum copiii cresc mult prea repede.
Ceea ce trebuia să fac, ca să pot merge mai departe este să stau acasă cu Tudor. Și încă nu am terminat 🙂
Nu-mi stă deloc în fire să dau sfaturi subiective, bazându-mă doar pe experiența mea personală, dar dacă aș da un sfat noilor mame este să cântărească atent dacă merită să se întoarcă la muncă mai devreme de cei 2 ani de concediu bine-plătit.
♥
Eu sunt Anca, mamă de-un băiat serios și altul haios. Amândoi frumoși, dar mai ales gălăgioși. Dacă dorești să fii la curent cu isprăvile noastre, poți da un like paginii de facebook a blogului sau te poți abona la newsletter, pentru a primi pe e-mail noile articole.
Anca Arau
2 Comments