Nu-i nimeni pe stradă? Du-te și tu și mai dă o tură….

Uite o frază pe care nu am rostit-o niciodată în București.

Pentru că, aici nu am unde să-l trimit pe Radu să dea o tură.

Stăm la bloc, el are 6 ani, nu am unde să-l trimit singur la joacă.

Joaca lui cu prietenii de aici este organizată și totul e stabilit cu o zi înainte. Ne vedem în parc la ora 11 sau la vreunul dintre ei la ora 12. 

Nu-i nimeni pe stradă? Du-te și mai dă o tură, poate ai noroc…

Și când zic ”ai noroc”, vreau să zic ”am noroc” să ”scap” de tine.

Fraza pe care nu o rostesc, așadar niciodată în București, dar o rostesc de vreo 10 ori/pe oră la Medigidia.

Vă povestesc pe scurt ultimele 4 zile. Ca să vedeți ce vreau să zic.

Joi.

După școala lui Radu am plecat la bunici. La Medgidia. Unde Radu de-abia așteaptă să ajungă, de fiecare dată. Și  unde mereu i se pare că stăm prea puțin. 

Am ajuns pe la 3 după amiază. Radu a intrat în casă,  s-a dus la baie. A mâncat repede ceva.

În timp ce era la masă, mă și aud rostind fraza pe care nu o mai rostisem de la începutul lui septembrie.

După ce mănânci, te duci să dai și tu o tură pe stradă. Vezi dacă e cineva..

A ieșit să dea o tură cu bicicleta pe stradă. S-a mai întors acasă la ora 19. Că a doua zi, copiii mergeau la școală. S-a dus direct în camera lui, a mâncat, s-a spălat și la 20,30 s-a culcat de tot.

Vineri.

S-a trezit la 7. M-a anunțat că la 11,30 se întâlnește cu fetele, că ele se duc la școală vinerea asta.

Deci vineri a fost o zi în care nu am rostit fraza mea de Medgidia. Am compensat, însă, sâmbătă 🙂

A plecat de acasă la 11,30, a revenit scurt la 13 ca să-mi zică că e acasă la D, una dintre prietenele lui de la Medgidia.

-Bine, dar hai să mănânci înainte să pleci iar!

-A nuuu, că am mâncat ardei umpluți la D. Hai pa!

A plecat. S-a mai întors de vreo 2 ori să-și ia/ lase bicicletă.

Să bea apă și să se ducă la baie. De intrat în casă a intrat la 19,30. S-a dus direct în camera lui. A mâncat acolo. Duș și somn de noapte de la 20.30.

Sâmbătă.

S-a trezit la 7.

Până la 10, ora minimă la care puteam începe să-l ”gonesc” afară mi s-a părut că trecuseră 10 zile, nu 3 ore.

Nu-i nimeni pe stradă? Du-te și mai dă o tură, poate ai noroc..

Pe la 10 a început datul târcoalelor pe stradă.

Și-a scos bicicleta, a făcut o tură până la colț. Niciun copil. L

a 10 la fel, la 11 la fel. Pe la 12 a mâncat, timp în care mama lui repeta obsesiv fraza de mai sus 🙂

La 14 iese, în sfârșit, la joacă. Pe stradă sau în vreo curte vecină. Se întoarce acasă la 20 și un pic. Istovit și sleit de puteri. Se duce direct în camera lui. Mănâncă acolo. Sare peste duș și la 21,20 se culcă.

Duminică.

-Vezi că azi plecăm la București! Vreau să plecăm la prânz, ca să doarmă Tudor în mașină.

-În niciun caz! Eu am vorbit cu copiii să ne vedem la 12. Nu terminăm până la 2. Putem să plecăm la cincccciii, te rooog!

-Bine, atunci așa facem. Îl culc pe Tudor la 2 și plecăm după ce se trezește.

A ieșit așadar afară la 12. Fără să mănânce prânzul. La 17,40 l-am rugat să intre în casă să se spele, să mănânce repede ceva ca să ajungem și la București, că mâine e zi de școală, vorb-aia.

A intrat, s-a spălat. De mâncat a mâncat în mașină.

-Ce puțin am staaat!

-Păi mai vii în vacanță iar, oricum mai sunt doar 3 săptămâni.

-Eeeee, dar vacanța asta e prea scurtă. O săptămână trece imediat. În vacanța de vară stau o lună neîntrerupt.

Și în astea 4 zile am realizat ce ușor e să fii părinte când copilul e plecat toată ziua la joacă.

Toată treaba mea s-a rezumat la a-i face un sendviș dimineața și la a-i fierbe niște paste seara. Atât. Bine compensa Tudor oricum dar ca idee..

Adică cu așa program mi se pare perfect realizabil să mănânc, să beau cafea, să aspir, să muncesc de acasă, să fac ceva de mâncare, să șterg praful..

În afară de mâncat și băut cafea nu am făcut nimic, desigur  dar aș fi putut- asta voiam să vă zic 🙂

Nu-i nimeni pe stradă? Du-te și tu și mai dă o tură… fraza nerostită niciodată în București, dar laitmotiv în Medgidia.

Sursă foto: Arhivă personală- Radu, în parc.

(Photocredit: Fotografie cu poveste by Livia Gabriela)