”Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei, în satul Humuleşti, din târg drept peste apa Neamţului; sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra satului, Delenii şi Bejenii”
Așa își începe Nică, amitirile din copilărie lui. Și-și amintește el, apoi, de caprele Irinucăi, de satul natal, de cum fura cireșe ori pupeze, de cum îl certa mama, de școală și de ulița copilăriei.
Iar zilele trecute l-am întrebat pe P. ce își amintește el din copilăria lui. Dar nu, la modul general, că ne jucam toată ziua, că stăteam la coadă ci doar 2-3 amintiri din copilăria mică, primele care îi vin minte.
→Mi-a zis că își amintește cum se plimbau, cu viteză, pe stradă, cu căruțul de butelii.
→Că odată, când s-a întors de la școală, nu erau acasă nici mama lui, nici mamaia lui. Erau plecate cu treabă în oraș. Era acasă doar tatăl lui. Și primul lui gând a fost ”o să murim de foame”.
Și i-a rămas foarte vie în minte această amintire pentru că a rămas uimit că tatăl lui știe să încălzească mâncarea, să i-o pună în farfurie, să strângă masa și să spele farfuria.
Apoi mi-a zis că își amintește când au plecat la Cluj, 7 persoane, într-o Dacie. 2 adulți în față, 3 copii și 2 adulți în spate, bagaje pentru șapte și o canistră de benzină, în portbagaj.
Și apoi, am continuat discuția și i-am zis și i-am povestit și eu 2-3 ”evenimente” pe care le țin minte.
→Îmi amintesc răul de mașină. Cum mi se făcea rău de la poartă, când ai mei deschideau portiera mașinii ca să urc. Cum simțeam mirosul de mașină, cum mi se făcea rău. Țin minte foarte bine senzația aia.
→Când, odată, am rămas acasă, câteva zile doar cu tata. Nu-mi amintesc de ce nu era acasă mama, îmi amintesc că am ieșit în oraș, cu sora mea și cu tata, la Gove și am mâncat o pizza cu un ou prăjit deasupra. Am mâncat mii de pizza de atunci (sunt capabilă, știu) dar uite că doar pe aia am ținut-o minte.
→Cum mă dădeam, în leagănul de lemn din curte și eram îmbrăcată într-o rochiță albastră cu guler alb, de marinar.
Iar ieri, căutam în raftul de cărți de la Radu din cameră, o anume carte. Am dat în schimb peste ”Albumul bebelușului”, în care i-am notat câteva ”amintiri”. Când i-au apărut dinții, ce a făcut în prima zi de viață, ce cântece asculta, ce cadouri a primit, cum a fost prima răceală etc. Uitasem tot, mi-am amintit nostalgic, răsfoind albumul. Și n-are nici 7 ani, încă.
Dar astea sunt amintiri notate, nu care să-mi fi rămas în minte. Și apoi m-am gândit ce țin eu minte despre ei, mici, mici- tot așa fulger, fără prea mult timp de gândire.
→Îl țin minte pe Radu, la 10 luni, în mijlocul livingului, cu forfecuța de unghii, mimând cum își tăia unghiile de la picioare. În spatele lui era un turn înalt din cuburi de plastic. Asta țin minte, deși avem un milion de amintiri notabile, ca să zic așa.
→Prima amintire care îmi vine în minte din ziua nașterii lui Tudor, nu este momentul când mi l-au pus pe piept ci ne văd pe noi doi, cum stăteam și așteptam liftul. Care bănuiesc că a venit repede, deci nu mi-am făcut griji o clipă. Și totuși, asta îmi amintesc, cum printre contracții mă gândeam: ”Ce ar fi să nu meargă liftul? 10 etaje mi se părea un efort considerabil”
I-am întrebat și ei, respectiv Radu ce ține minte din excursia din Olanda, de exemplu. Care lui i-a plăcut foarte mult. Avea 4 și 4 luni.
-Păi a fost frumos.
-Da da, dar ce ți-a plăcut cel mai mult?
-Aaaaa, când ne-a adus mâncare în avion. A fost foarte bună.
_________
A fost un croissant banal dar pentru el va rămâne de referintă. Tot timpul ne zice de mâncarea din avion de atunci. Deși ar avea altele de ținut minte. Cum un însoțitor de bord l-a invitat în cabina piloților, cum am zburat sus, peste nori ori altele asemenea…dar el ține minte croissant-ul acela de la KLM.
-Dar când te gândești la noi ce-ți vine în minte? Din trecut așa?
-Hmmmm, păi tati știe tot ce-l întreb și mami face tot timpul glume proaste.
__________
Pare o critică la adresa mea, știu, dar nu e chiar așa. L-am surprins povestind unor prieteni ce glume proaste am făcut. Dar zâmbea. Și părea că povestește cu drag. Că mami i-a băgat plastilina în gură. Atunci a plâns. Eu îi puneam plastilină în pantaloni, în tricou și iar în pantaloni. Râdea. Și îi zic deodată:
-Ia deschide gura, că îți iau amprenta dentară! (nu m-am gândit o clipa că un copil isteț va deschide gura)
-A deschis și a mușcat tare. O plastilină proastă, cu gust oribil, care i-a rămas lipită de dinți.
Atunci nu a apreciat gluma proastă, că nici nu avea ce să aprecieze dar uite că totuși acum zâmbește și povestește cu drag.
Și își mai amintește cum o glumă proastă l-a făcut să râdă într-o seară de vineri când era obosit și nervos și plictisit și toate la un loc. Când el se pregătea pentru duș, m-am strecurat în spatele lui, am luat tubul de spumă de ras și i-am pus muuuuultă spumă pe piept. Și am făcut o față zâmbitoare.
-Doamneee, ce glume proaste faci!
Și cu toate astea a râs și a recunoscut că e o glumă proastă bună.
Mă rog, toată ideea rândurilor de mai sus este că mereu mă gândesc ce vor ține minte din copilăria lor? Sigur nu amintirile pe care ne străduim să le fabricăm pentru ei, ci chestii banele, lipsite de importanță și sens pentru noi. Dar mă gândesc mereu ce vor ține minte 🙂
Leave a Comment