Adică eu.
Aș umple pagini întregi de jurnal cu câte lucruri am rătăcit, pierdut sau uitat. O să notez câteva aici și apoi vă întreb și pe voi care e cel mai de preț lucru pe care l-ați pierdut. ”Timpul” nu se acceptă la răspunsuri :))
Hai să încep cu cel mai recent, dar nu cel mai important.
-Am pierdut 1.500 lei.
Am introdus cardul în bancomat, am scos cardul, l-am băgat în geantă, am plecat.
Mi-am amintit imediat (după 10-15 pași adică) că nu am luat și banii, m-am întors din drum.
La bancomat nu era nimeni, intru în sucursală.
Nu era prima oară când mi s-a întâmplat, așa că știam foarte bine procedura :))
(Mi s-a mai întâmplat la ING, unde lucrurile sunt relativ mai ușoare. În acel caz, am sunat, operatorul mi-a zis să aștept în telefon maxim 2 minute cât să sune în office, să verifice camerele. Mi-a răspuns că-mi creditează contul cu suma uitată, ce ce s-a întâmplat)
Dar de data asta a fost un pic mai complicat. Cardul era pe numele soțului meu, așa că doamna nu a avut cum să mă ajute, dar că banii sunt înghițiți de bancomat după 15 secunde- se face o cerere, se verfică bancomatul, se creditează contul, cu suma ”uitată”.
Atâta tot că la BCR, nu merge să se rezolve treaba la telefon, prin urmare, titularul cardului, respectiv soțul meu cel norocos, s-a dus la bancă să facă un ”refuz la plată”, în format fizic cu număr de ieșire și un termn de răspuns.
După cele 20 de zile, banca răspunde tot în scris că s-a verificat bancomatul, nu apare pe plus, ceea ce înseamnă că tranzacția a fost efectuată (adică banii au fost luați). Iar pe camere nu se pot uita (sau nu ne pot comunica) fără plângere la poliție.
Am făcut plângere.
_____
În categoria ”pierdut bani” întră și o întâmplarea mai veche, de pe vremea când eram stundentă, când mi s-au furat portofelul și telefonul, în 69.
Urcasem în autobuz, la gara Obor, iar în stație mi-am scos telefonul și portofelul din gentuța mică (că așa sunt eu prevăzătoare:) și le-am îndesat la fundul ruscacului. Nu am simțit nimic, nimic dar când am coborât am observat că nu mai am portofelul și telefonul.
Până să ajung acasă să blochez cardurile, de pe un card de credit, hoțul scosese deja 1.500 lei (ha, acum am observat că e acceași sumă ca mai sus, coincidență or what?).
Cum au știut hoții PIN-ul cardului, vă întrebați?
Păi îl aveam notat în agenda telefonică iar telefonul nu era blocat. Alex și telefonul era 6453. Chiar nu știu cum și-au dat seama :)))
_______
Apoi, mi s-a mai furat geanta, de data asta cu 2 telefoane, portofel, cheile de la casă, cheile de la mașină, actele mele (cu adresă evident, alături de cheile casei), talonul mașinii (cu numărul de mașină, lângă cheia mașinii).
În cazul acesta aș zice că a fost (și) ghinion, pentru că eram într-o ceainărie din buricul Bucureștiului, într-o cameră cu 3 mese, dintre care 2 ocupate. Mi-am pus geanta pe spătarul scaunului. Când am vrut să plec, geanta nu mai era.
Am făcut plângere la poliție, am chemat lăcătuș să schimbe încuietoarea iar peste 2-3 zile a sunat cineva la ușă cu buletinul meu în mână. Mi-a zis că găsit geanta în curtea lui din zona Florească. Era murdară de noroi dar erau toate înăuntru (mai puțin bani și telefoane). Eu m-am gândit că este unul dintre hoți, am luat repede geanta, și am închis ușa. Nici nu cred că i-am mulțumit.
______
Telefoane am pierdut mai multe, îmi amintesc de unul pierdut în Siver Churh, dar ați înțeles ideea.
Pe scurt, am pierdut bani, telefoane, chei. Și cel și cel mai important – verigheta.
Verighetă pe care, în cei 8 ani de posesie am rătăcit-o de multe ori pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp.
Dar prima dată când am pierdut-o cu adevărat a fost acum 5 ani.
Ei, și am pierdut-o tocmai la Washington.
Eram în metrou, în drum spre gară ca să luăm trenul înapoi spre New York, când mi-am observat degetul inelar cam golaș.
Am făcut cale întoarsă la hotel ca să o recuperăm. Că na, verighetă sfințită, alea, alea, nu se compară cu un tren ratat.
În cameră se făcuse deja curat și nu o găsiseră dar ne-au invitat și pe noi să urcăm încă o dată să căutăm mai atent.
Nu am găsit nimic, am plecat la gară și apoi înapoi acasă, în România, convinsă, normal, că nu o să o mai văd niciodată. Chiar mă și gândisem ce model îmi iau. Tot răul spre bine, mi-am spus :))
Dar never say never, vorba americanului că peste vreo lună după ce ne-am întors, am primit un e-mail de la hotel că au găsit verigheta, într-o mașină de spălat.
Am recuperat verigheta și a rămas în posesia mea până pe 1 decembrie 2017, când am pierdut-o. Teoretic de tot, dar totuși, eu încă mai sper să o găsesc :))
_____
Aaaaa, și aș putea să consemnez tot la capitolul ”Ce am avut și ce am piedut” și când i-am aruncat la gunoi pașaportul lui P. și biletul de avion (pe vremea când era cu bilet printat), chiar în aeroport.
Zborul a fost amânat 10 ore și-n orele astea multe s-a întâmplat ”grozăvia”. Am constat când au anunțat, în sfârșit poarta de îmbarcare și a trebuit să pregătim documentele. Ia-le de unde nu-s :))
____
Sănătoși să fim că nu plecăm cu nimic pe lumea cealaltă, vorb-aia. Asta e o vorba bună pentru mine 🙂
Anca Arau
Leave a Comment