Știți cum în filmele americane, părinții – tineri și sănătoși de altfel – stabilesc de cum se naște copilul în grija cui va rămâne minorul, în cazul dispariției lor premature? Și caută un tutore, ”bat palma” și legalizează această înțelegere.
Îmi amintesc perfect un episod din ”Everybody loves Raymond”, când Debra era stresată că gemenii au făcut deja 2 ani, Ally vreo 6 și ei nu au tutore ales iar în cazul unui eveniment nefericit copiii lor vor ajunge la părinții lui Ray.
Și iau ei la rând agenda telefonică și discută despre fiecare cuplu cunoscut în parte, dacă ar fi potrivit sau nu să le fie părinți copiilor lor. Taie de pe listă multe nume, pe o parte dintre cei rămași îi întreabă direct, primesc refuzuri….3 copii este o mare responsabilitate.
Până la urmă, invită în vizită un cuplu, pe care ei îl apreciază. Își îmbracă copiii frumos și încearcă să impresioneze musafirii cu aptitudinile copiilor lor, de parcă ar vrea să îi vândă- serialul este o comedie, deci tratează momentul amuzant.
Dar trecând peste întâmplările care stârnesc râsul în serial, rămâne această cutumă americană de a lasă tutela copiilor, în clar și de comun acord, unei persoane alese cu simț de răspundere.
Apoi am văzut și în ”Modern Family” un episod, tot amuzant, în care dezbăteau fix acelasi subiect ”fierbinte”. În final, Gloria a ales-o pe Claire să fie ”mama” băiețelului ei, în cazul în care se va întâmpla ceva cu ea.
Și poate vă amintiți și din ”Friends” episodul când Amy, sora lui Rachel petrece Ziua Recunoștinței cu ei, în apartamentul Monicăi.
Și le zice la un moment dat lui Rachel și lui Ross că ar fi fain dacă ei ar muri, că atunci Emma ar rămâne la ea și că ar fi ca în filme, la început nu ar ști ce să facă, apoi s-ar apropia de copil și așa mai departe.
Rachel îi răspunde că în cazul în care se va întâmpla ceva cu amândoi (părinții Emmei, care avea câteva luni), atunci fetița ajunge la Monica- sora tatălui și prietena ei.
Dacă se întâmplă ceva cu Monica, atunci fetița va ajunge la părinții paterni.
Momentul este tratat cu zâmbetul pe buze, pentru că este o comedie, dar pe lângă toate râsetele, rămâne obiceiul acesta clar al lor, de a se preocupa cu maximă urgentă, responsabilitate și seriozitate de acest subiect.
Cui rămâne copilul minor în cazul dispariției părinților?
Noi, pe de altă parte, suntem cu:
NU VORBIM CĂ POATE COBIM!
NU NI SE POATE ÎNTÂMPLA TOCMAI NOUĂ!
HAI SĂ NU VORBIM DESPRE ACESTE LUCRURI MORBIDE!
HAI SĂ NU FIM PESIMIȘTI
Și așa mai departe.
Ne e teamă să abordăm orice subiect mai incomod și neplăcut că poate cobim.
Ne e frică să le povestim copiilor pre-adolescenți clar și răspicat cum stă treaba cu sexul, că poate le vin idei, mai știi?
Ne e frică să lăsăm scris negru pe alb, că vrem să fim donatori de organe, că doamne-ferește, să nu cobim.
Batem în lemn și ne facem cruci în gură de câte ori atingem tangențial un subiect de ăsta morbid, cum îi spunem noi. Chiar și când ne facem asigurări de viață, înainte să bifăm căsuțele cu ”prima în caz de invaliditate temporară/ permanentă” ”deces din accident”, ”deces din cauze naturale”, batem de 3 ori în masa de lemn pe care stă contractul, spunem de vreo cinci ori ”doamne-ferește” și ne închinăm de șapte.
Să îi lăsăm cu o anumită stabilitate financiară se preocupă majoritatea părinților, dar dacă se va întâmpla ceva cu amândoi părinții (batem în lemn, doamne-ferește), cum și unde se vor face mari copiii noștri?
Aceasta este cea mai mare temere a mea de când suntem părinți și voiam să vă ridic și vouă la fileu această anxietate personală.
Cu plăcere :))
Sursa foto: Unsplash
Anca Arau
2 Comments