Dimineața este soare. Puternic de te face să zâmbești larg. De te îndemnă să rămâi nemișcat, amorțit și tolănit pe o bancă. Răsărit special ca să îți facă, ție, ziua bună.
Pe la prânz, apar primii nori, întâi gri. E un fel de soare cu nori. Ori soare cu dinți. Plouă scurt, apoi se înseninează. Este cald. Dar o căldură de-aia de prevestește o furtună de vară. Cu rafele de vânt, tunete și fulgere.
După-amiază, norii gri devin negri și primele tunete anunță o ploaie de vară. Cumva, parcă o așteptai. Dar ți-ar fi fost drag de ea, dacă ai fi avut cum să stai la adăpost și să te uiți pe fereastră. Dar tu ești afară, fără umbrelă.
Vântul bate puternic, stropii mari de ploaie te răcoresc rapid. Tunetele te trezesc din amorțeală iar fulgerele îți captează toate atenția.
E furtună. De vară. Cu crengi smulse și pe alocuri acoperișuri zburate.
Spre seară, pământul s-a uscat de tot. Iar soarele apune cu atâta măiestrie de zici că furtuna a fost într-o altă viață.
Da, exact, v-ați dat seama- am încercat o metaforă :))
”Dimineața” ai un singur copil, de 3-5-7 ani. Independent. Plecat la grădiniță de la 9 la 5. Cu o rutină clară de somn. Se îmbracă, se dezbracă, mănâncă singur. Un lego sau o casuță de păpuși îl poate ține ocupat și câteva ore.
Este soare și cer senin.
Pe la ”prânz”, mai aduci acasă un pui de om.
Un frate sau o soră, ca să dansați și mai aprig în horă.
Încep nopțile cu puțin somn. Cu un copil mare și unul mic. Cu 2 programe diferite, cu 2 personalități opuse, cu așteptări mari și răbdare limitată.
Este soare cu dinți.
”După-amiază” încep tantrumurile. Și nevoia permanentă de atenție din ambele părți. Au jocuri preferate diferite și altă rutină de somn. Dar împart aceeiași părinți. Este mult zgomot (pentru nimic), gălăgie, oboseală și pe alocuri, suferință.
Este furtună.
”Seara” copiii de mai sus se țin de mână, se joacă împreună, râd, glumesc împreună, împart și se iubesc cu adevărat.
După furtuna de mai devreme, cerul s-a înseninat și a apărut un falnic curcubeu.
Din cauza faptului că sunt doi, copiii mei:
➡ Se lovesc mai mult.
➡ Simt frustrare mai des. Nu pot fi consolați mereu în momentul în care au nevoie.
➡ Împart, deși nu își doresc asta mereu. Țipă. Urlă.
➡ Cad mai mult decât dacă ar fi copii unici.
➡ Se simt neîndreptăți. Sunt neîndreptățiți.
➡ Nu primesc ce își doresc atunci când își doresc. Trebuie să aștepte.
➡ Plâng mai mult decât ar plânge dacă ar fi singuri la părinți.
➡ Se ceartă pe brațele noastre.
Și după ce toate astea trec, datorită faptului că sunt doi:
➡ Se joacă mai mult și se plicisesc mai puțin decât dacă ar fi singuri la părinți.
➡ Fac echipă întoteauna.
➡ Învață ce importantă e cooperarea.
➡ Își iau apărarea.
➡ Se iubesc că așa simt nu că așa trebuie.
➡ Se caută unul pe altul.
➡ Se ajută.
➡ Se îmbrățișează.
➡ Se au unul pe altul, mereu.
💡 Ce voiam să spun este că pentru a te bucura de frumusețea curcubeului, aproape de fiecare dată trebuie să ”treci” printr-o furtună. Mai domoală sau mai violentă.
Dar și când iese soarele pe strada fraților, te arde, nu altceva :))
PS: La ora la care scriu acest text (15.10), tastând ușor ca să nu-l trezesc pe Tudor, afară plouă de rupe (la propriu). La figurat, la noi, a trecut demult furtuna 😉
Sursa foto: Arhivă personală
Anca Arau
Leave a Comment