Trăiesc într-un glob opac de cristal și, adesea, sunt prea lașă ca să ies de acolo

Azi și ieri și acum 2 săptămâni și acum 1 an, observam eu așa, părinții cu copiii mici din parcul în care mergem în fiecare zi sau mai mult în weekend. 

Și observam că ei, în marea lor majoritate:

→Sunt atât de răbdători cu copiii lor;

→Aleargă și se joacă împreună cu ei;

→Râd, îi așteaptă și nu îi grăbesc;

→Le vorbesc, copiilor, cu respect și căldură;

→Nu țipă la ei, nu strigă, nu îi bruschează;

→Îi  mângâie, îi iau în brațe și hrănesc, împreună, rațele;

→Au timp de ei;

→Se bucură de dar mai ales cu ei;

→Vorbesc, ascultă și cer politicos;

→Sunt educați;

→Se joacă cu copiii lor;

→Își respectă copiii și pe cei din jur;

→Sunt mândri de copiii lor.

 

Sunt părinți ca mine și ca tine și mai ales își cresc copiii ca mine și ca tine.

Asta este realiatea mea zilnică.


Și chiar în timpul realității mele zilnice, un copil din Cluj, cu o mamă altfel decât mamele din bula și din parcul meu, moare, singur în casă, după ce a fost bătut crunt de cea care l-a adus pe lume.

În urma lui, rămân cei doi frați ai lui să trăiască cu sufletele îndoite de tristețe și amar, să trăiască cu gândul, că mama lor le-a ucis fratele geamăn, respectiv mai mare.

 

Și dacă tot am scos nasul din globul meu opac de cristal, rămân în această realitate paralelă doar ca să mai aflu de-un băiețel de 2 ani, bătut crunt pe-un peron de gară, tot de mama lui.

Motivul? A vrut să se răzbune pe copil, de ciudă că a fost părăsită de tatăl copilului.

 

Și așa mi-a fost rău și ciudă, încât am închis repede ușa realității celei mari, de parcă dacă nu aș citi despre cazurile astea, ele nu ar mai fi, și m-am întors în globul meu de cristal. 

 

În parcul meu, la prietenii mei, la voi.

Unde părinții își fac procese de conștiință dacă nu petrec mult timp cu copiii. 

Își iau timp și concedii ca să îi poată acomoda treptat la creșă ori la grădiniță.

Îi lasă cu greu în grija altcuiva și nimic nu este mai important decât starea de bine și confortul psihic și fizic al copilului.

 

Și de lașă ce sunt, vara mai ales nu prea ies din ies bula aceasta.

 

Mai scot nasul rar și mi se blochează privirea pe statistica cu miile de copii, care trăiesc zi de zi, fără parinții plecați la muncă, în străinătate.

În timp ce noi nu putem accepta vreodată, ca al nostru copil să simtă ce-i abandonul, și îi povestim și-l acomodăm treptat cu grădinița ori cu bona, alți copii dintr-o altă realitate, rămân să trăiască cu sentimentul abandonului, zi de zi, de zi, de zi.


În globul meu opac de cristal, în care trăiesc eu și toți prietenii copiilor mei de pe stradă ori de la grădiniță, o zi proastă pentru ei, înseamnă că

Că i-am trimis la culcare deși el ar fi vrut să se mai joace cu lego-ul;

Că după 6 mandarine, am refuzat să le mai dăm și un ou de ciocolată;

Că pantalonii lor preferați sunt la spălat și ei nu se pot hotărî să aleagă dintre cele 10 perechi rămase în șifonier;

Și apoi, cu sufletul apăsat de aceste ”drame”, ies pentru un timp scurt din globul meu opac de cristal și mai urmăresc câte un reportaj despre niște copii isteți și frumoși ca ai noștri, dar săraci, chinuiți, fără posibilități materiale, ce provin din familii disfuncționale.

Condamnați să trăiască-n frig, să-și facă temele cu mănuși și fular, să meargă flămânzi la culcare, să nu aibă cui spune ”te iubesc” ori ”mi-e dor de tine”


Copiii din globul de cristal în care trăiesc eu, fac cursuri de pian, judo, franceză și engleză. Au jucării fel și chip. Gadget-uri și biblioteci de cărți.

Și este așa de bine în acest glob de cristal.

Rar, când mă simt mai curajoasă ies de aici că să observ câți copii sunt privați de educație, câți sunt prea săraci ca să fie trimiși la școală. Câți muncesc cu ziua, deși nu au mai mult de 10 ani. Câte alocații se duc pe băutură și țigări. 

 

Și mi se pare o mare nedreptate și soluția cea mai la îndemână este să închid ușa și să-mi continui existența în globul meu opac de cristal. Unde există dreptate.

 

În globul meu de cristal, copiii merg în vacanțe, văd marea și muntele, orașe mai apropiate sau mai îndepărtate.

Și-n drum spre o vacanță banală la mare, poate a treia în anul respectiv, citesc despre un băiat de 15 ani, a cărui mare dorință este să ajungă la mare. Nu a fost niciodată deși trăiește în Ialomița.

 

Dar eu sunt în drum spre vacanță, nu pot să mă încarc cu drame și atâta nedreptate și energie negativă.

Și pentru că sunt atât de lașă, încât să admit măcar că există și alte realități mai puțin prietenoase decât cea în care trăim noi, și doar pentru a mă simți eu mai bine, fac donații mici, prin sms ori debitare directă către diverse cauze. Donez hăinute și rechizite, pe care oricum nu le mai folosim și-mi zic gata, am ajutat, am făcut tot ce ține de mine, nu am ignorat suferințele altora.

Numai că de fapt, nu-i așa. Nu fac tot ce ține de mine și cel mai des ignor și-mi găsesc scuză că nu pot să mă încarc cu atâtea drame și tragedii. Că-mi fac rău. Și de aici, din globul meu de cristal, îi privesc cu atâta admirație pe cei care nu sunt lași deloc, care-și dedică viața, timpul și energia toată ca să fie un pic mai bine pentru alții, mai puțin norocoși.

 

Eu trăiesc într-un glob opac de cristal și, adesea, sunt prea lașă să ies de acolo.


 

About the Author

Anca Arau
Author with 287 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

1 Comment

  • Bibi July 08, 2019 09.10 pm

    Nu ești singura, suntem mulți în bula asta opaca. Adevărul este ca realitatea este atât de crunta uneori, încât chiar este greu de suportat! Nu știu cum suna, dar ce rost ar avea suferința lor dacă nici noi nu ne-am mai bucura de binele nostru? De ce l-am mai avea și de ce am mai trai? Nu putem repara de unii singuri toată nedreptatea din lume. Putem creste copii care sa nu contribuie la ea, care sa o facă mai bine. Putem sa mai scoatem capul ocazional pana ne facem curaj și găsim momentul ala în care putem face mai mult. Sunt oameni implicați, e adevărat, dar mulți dintre ei au trecut prin ceva greu și știu cum e și vor sa ajute, deci s-au călit. Alții sunt care au o chemare spre a ii ajuta pe ceilalți și o putere mentala care ii lasă să nu se lase franti de greutățile lor. Pana ajung acolo, fac ce pot, chestii mici, dar știu ca va veni un moment când soțul meu și cu mine vom contribui și mai mult. Nu fi asa de aspra cu tine. Și lucrurile mici pot face mult bine! ❤

    Reply 

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives