Pentru că ei sunt doar niște pui de oameni, nu sunt fotomodele.
Știți cum ne cântă ei la serbările de 8 martie?
Și ne spun, stâlcit și peltic că nu-și doresc decât ”să fii tot timpul sănătoasă și să nu lipsești mai mult de 3 zile de acasă”.
Ne emoționăm atunci și ne învinovățim că țipăm la ei și-i grăbim și nu îi ascultăm sau îi repezim ori tratăm cu superficialitate vreo supărare copilărească de a lor.
Și ne promitem că de mâine ne schimbăm. Că vom avea timp pentru ei.
Că, deși ei nu-și doresc lucruri complicate ori abstracte sau greu de obținut, câteodată, în tot iureșul vieții așa ni se pare.
De oboseală, de prea mult, de stres ori ne-chef, nu mai avem timp de ”copilăriile” lor, de poveștile lor interminabile și fără sens, de ”de ce-urile” fără număr, de supărările fără rost (cum le catalogăm), de întrebările repetitive.
Și când noi nu mai putem, atunci ne vor ei mai tare.
Să ieșim în parc, să-i privim în ochi când le răspundem, nu-n telefon, să mai citim o poveste, să mai construim un turn.
Acum se numește conectare cu copilul. Mie mi-e foarte peste mână acest termen, nu știu de ce :)), dar chiar dacă nu-l folosesc, pot spune, că din experiența mea, nu cunosc altă cale de a mulțumi un copil, decât timp împreună.
💡 Ei nu-și doresc obținerea păcii mondiale și nici salvarea pădurii tropicale…ei își doresc timp în tihnă, cu părinții.
Își doresc:
➡ Să le luăm în serios provocările și să ne încredem în ei.
➡ Să culegem, împreună, ghinde și să numerotăm castane.
➡ Să construim turnuri, ca apoi, să le dărâmăm, tot împreună.
➡ Să le răspundem, cu răbdare, la ”de ce-uri”.
➡ Să numărăm rațele de pe lac, împreună.
➡ Să mâncăm înghețată, împreună, și să nu ne grăbim.
➡ Să le citim povești și să le spunem ”noapte bună”, în tihnă.
➡ Să-i ascultăm și să-i privim.
Nu stiu la alții cum e, dar în cazul nostru, pot spune cu mâna pe inimă, că ai noștri copii nu au avut nicicând mai multă încredere în noi, decât în scenariile de mai sus.
➡ Și atunci, în timp ce lingeau din înghețată ne-au spus ce nu a fost bine, acum 3 zile, la școală, nu când i-am întrebat ”cum a fost azi?”
➡ Și atunci, cu un cub de lemn în mână, ne-au spus că ”unii colegi sunt răi”
➡ Și atunci, în timp ce coloram frunze de toamne, ne-au mărturisit fricile și spaimele lor.
➡ Si atunci, când citeam povești, ne-au povestit și ei de ce ziua lor nu a fost așa de bună.
Vor crește, bineînțeles, și nu vom mai colora frunze și nici nu vom mai ridica castele din lemn, împreună, dar putem mânca oricând o înghețată, ori merge la bowling sau viziona un film, împreună.
Pentru că, nu statul nonstop împreună, nu atenția excesivă, nu îngrijitul exagerat, nu împărțitul patului, nu sutele de întrebări despre ce face, cum face, nu ”te iubesc” de 234855 pe zi, fac un copil să simtă apropiere față de părintele lui.
Ci timpul, în care sunt cu adevărat împreună.
Ei nu-și doresc obținerea păcii mondiale și nici salvarea pădurii tropicale…ei își doresc timp în tihnă, cu părinții.
Știm cu toții asta, dar câteodată pare mai ușor să salvăm pădurea tropicală, decât să găsim fărâma de energie de a fi acolo, cu ei și pentru ei.
Sursa foto: Unsplash
Leave a Comment