Lucrul care ne desparte de cei mai buni dintre noi

Acum câteva luni, m-am hotărât să citesc această carte (Peak, Secretele performanței de top și noua știință a expertizei, scrisă de Andres Ericsson), doar pentru că nu eram deloc de acord cu el.

Dar deloc. 

Pentru că, pentru mine, lucrurile sunt clare. Unii oamenii se nasc cu un talent nativ. De fapt, erau clare:)

Chiar așa începe și cartea:

De ce sunt unii oameni uimitor de buni în ceea ce fac?

Citesc această frază și îmi răspund eu, mie, pe cel mai evident ton:

√ Pentru că au un talent înnăscut, pentru că sunt înzestrați, au un dar aparte, sunt un fel de genii, cum de ce? Sau, poate, sunt norocoși! Doaaaah!

Numai că, autorul mă contrazice încă de la prima pagină. Și pentru că pare ceva mai inteligent, mai experimentat, mai studios și mai școlit decât mine, m-am hotărât să-nvăț ceva de la el:)

Și spune că 30 de ani i-a studiat pe oamenii aceștia speciali, care ies în evidență, ca experți în domeniile lor- sportivi, muzicieni, șahiști, doctori, comercianți, profesori etc.

Și a studiat în profunzime cum fac, ce fac, i-a observat, i-a testat, intervievat. A explorat psihologia, fiziologia și neuroanatomia lor. Și așa a înțeles care e darul lor cel de preț, darul lor extraordinar care se află în miezul capacităților lor.

Este vorba despre exploatarea adaptabilității creierului.

Cercetătorii în neuroștiințe au ajuns să-și dea seama de faptul că un creier – chiar și creierul adult este mult mai adaptabil decât și-au imaginat vreodată, oamenii.

Adică, creierul reacționează față de tipul potrivit de stimuli, reconfigurându-și circuitele în diferite chipuri, se stabilesc noi conexiuni între neuroni, în timp ce conexiunile existente pot fi întărite ori slăbite și în unele părți ale creierului este posibil să crească noi neuroni.

Și aici, îl dă exemplu pe Mozart, despre care se știe că s-a născut cu un dar aparte, adică are un talent înnăscut și anume, auzul perfect.

Adică, când micuțul Mozart auzea o notă cântată de un instrument muzical- orice notă- putea să identifice imediat exact ce notă era:

”La diez în a doua octavă, după Do central”.

Și putea face asta, chiar dacă era în altă încăpere și pentru orice instrument, muzical sau suficient de muzical, cum ar fi un ceas deșteptător, un dangăt de clopot, un strănut.

💡 Era considerată deci o înzestrare miraculoasă, cu care se născuse acest copil-minune.

Față de acum 250 de ani, știm că acest talent se numește ”auz absolut”, se întâlnește la 1 din 10000 de oameni, dar în comparație cu noi, ceilalți, este mult mai puțin rar printre muzicienii de clasă mondială. Bethoven avea auz absolut, Brahms nu, Vladimir Horowitz da, Igor Stravinski nu, Frank Sintra da, Miles David nu.

💡 Deci pare talent nativ cu care puțini indivizi norocoși au fost înzestrați. Și așa s-a crezut 200 de ani.

În ultimele decenii, s-au făcut mai multe studii și cercetări și s-a concluzionat că toți oamenii înzestrați cu acest talent nativ au început educația muzicală foarte devreme, în jur de 3 ani.

În continuare, în urma cercetărilor, s-a concluzionat că auzul perfect este mult mai des întâlnit printre oamenii care vorbesc o limbă tonală, cum ar fi mandarina, vietnemeza, adică limbi în care sensul cuvintelor depinde de tonalitatea lor.

Ok, și asta era tot ce știam până acum câțiva ani:

➡ că studiul muzicii în copilăria mică este esențial pentru a avea un auz perfect

și

➡ că a crește vorbind o limbă tonală îți sporește șansele pentru aceasta.

În continuare, savanții nu știau a spune dacă auzul perfect este un talent înnăscut. Știau că este un dar cu care erau înzestrați cei care au fost supuși în copilărie la un antrenament de percepție a tonalității.

💡 Și, în sfârșit, în 2014 s-a concluzionat.

S-a făcut un experiment la o școală de muzică din Tokio.

Un psiholog (Sakakibara) a recrutat 24 de copii cu vârste cuprinse între 2 și 6 ani, pe care și-a propus să-i învețe să identifice numai după sunet, diferite acorduri cântate la pian.

Copiii făceau 4-5 ședinte scurte, în fiecare zi, fiecare continuând antrenamentul până când au fost capabili să identifice toate acordurile selectate de Sakakibara.

Long story short, după parcurgerea ciclului de exerciții, copiii au fost testați apoi și s-a observat că absolut toți își dezvoltaseră un auz perfect.

Și acest rezultat a fost considerat uluitor.

În vreme ce, în condiții normale, numai un ins din 10.000 dezvoltă un astfel de auz perfect, toți elevii lui Sakakibara au făcut acest lucru. Ceea ce înseamnă că este departe de a fi un talent înnăscut ci o abilitate pe care și-o poate dezvolta aproape oricine, dacă dispune de un mediu și de un antrenament adecvate.

Și cam despre este vorba în carte. Despre forța exercițiului cu scop definit. 

Că este naiv să te aștepți că doar dacă repeți ceva, adica simpla repetiție poate duce la îmbunătățirea performanței cuiva.

Eeei, în schimb exercițiul cu scop definit (cel care duce la evoluție)

➡ urmărește scopuri concrete, bine definite;

➡ este concentrat asupra unui obiectiv;

➡ presupune feedback constant;

➡ solicită ieșirea din zona de confort.

Și aici la fel, dă o gramadă de exemple clare, ușor de înțeles și rezonat cu ele, cercetări, studii de caz, despe cum ”am repetat piesa de 10 ori”, nu înseamnă că acum sunt mai bun. De genul:

Profesor: De câte ori ai cântat piesa?

Elev: de 10 ori.

Profesor: De câte ori ai interpretat piesa corect?

Elev: Hmm, nu știu, o dată sau de două ori.

Profesor: Hmmm, cum ai exersat

Elev: Nu știu, doar am cântat

Acesta este exemplu de exercițiu naiv dar sunt multe exemple susținute de sudii și cercetări, cum că performerii de top sunt cei care exersează cu scop definit.

Și ca să nu mai lungesc povestea, că deja am sărit de o mie de cuvinte, cam aceasta e toată ideea, dar susținută de studii pe creier :), zeci de ani de cercetare pe mii de subiecți.

💡 Adevărul fundamental, valabil pentru orice formă de exercițiu este că dacă nu te forțezi niciodată dincolo de zona ta de confort, nu vei progresa niciodată.

Pianistul amator care a luat lecții vreo 5-6 ani în adolescență dar care în ultimii 30 de ani a cântat la nesfârșit același repertoriu, interpretând piesele cunoscute exact la fel, poate  să fi acumulat 10.000 de ore de exercițiu. în acest răstimp, dar nu cântă la pian mai bine decât cu 30 de ani în urmă.

Și ca să concluzionez titlul:

Așadar, lucrul care de desparte de cei mai buni dintre noi nu este talentul înnăscut,

ci pur și simplu

modul potrivit de antrenament și exercițiu…

Sursă foto: Unsplash