Să vă povestesc când am simțit eu cea mai mare empatie din partea soțului meu.
Empatia este procesul prin care ajungi să trăiești emoția pe care o observi la altcineva.
Se întâmpla fix acum 4 ani, dar de abia acum am realizat că ce s-a întâmplat era doar rezultatul unei simple empatii. Un mod simplu de a-și exprima grija și dragostea imensă.
Aveți voie să râdeți :))
Acum 4 ani, pe vremea asta, Tudor urma să se nască din clipă-n clipă. Sarcina trecuse deja de 40 de săptămâni, deci venirea lui pe lume era chiar iminentă ca să nu zic deja întârziată. Buuuun, și ca toată lumea aveam amândoi aceleași gânduri și discuții over and over again.
El mă întreba și dimineața și seara și la prânz cum mă simt, dacă mă doare spatele, dacă sunt contracții, dacă am dureri- discuții de astea specifice.
Și într-o seară, ca mai toate serile din perioada de sfârșit, când ne culcam, ne culcam cu acest gând, verbalizat de el:
Poate mâine dimineață nu te mai poți da jos din pat, mai știi?
Vine dimineața aceasta de octombrie, fără contracții sau travaliu instalat la mine….Dar la el în schimb….
Nu pot să mă mai mișc!
Adică?
Adică mă doare spatele atât de rău, încât nu mă pot mișca nici de pe o parte pe alta.
💡 Pfooaaaai, cam ca niște contracții permanente. Adică s-a instalat travaliul cum ar veni! Dacă nici asta nu mai e emapatie, nu știu care ar fi :))
Adică, se spune că pentru a fi empatie, trebuie să bifezi trei condiții:
➡ să trăiești o emoție (și-o trăia- urma să i se nască copilul)
➡ să fie aceeași emoție pe care ai observat‑o la celălalt (amândoi trăiam aceeași emoție, fără doar și poate)
➡ să fii conștient că o trăiești fiindcă ai observat‑o (da, m-a tot observat de 9 luni încoace)
Și uite așa, gravidul din casa noastră a luat un pumn de calmante, cât să se ridice, să ajungă la un neurochirurg și să-și facă un RMN de urgență:
Nu aveți ce să îi faceți acum, durerea o să cedeze în câteva zile, luați antiinflamatoare așteptați….
💡 Eu i-am zis că așa este la nașterea naturală, nu ai ce să faci, trebuie să aștepți, poate dura travaiul si 48 de ore. Aștepți, ce să faci?
Și-n cazul lui, la fel ca în cazul tuturor doamnelor în travaliu, durerea nu trecea cu antiinflamatoare.
Nici nu pot să stau în picioare de durere!
Been there, done that, sunt alături de tine, îl încurajam și eu.
Iar singura soluție ca să poată sta în picioare, să fie cât de cât pregătit pentru adevarata naștere care putea interveni din moment în moment, a fost să se ducă la Floreasca dimineața și seară să facă injecții puternice. Efectul lor ar fi trebuit să dureze 12 ore.
Un fel de epidurală, cum ar veni! Nu am făcut dar am auzit că ar avea tot efect de amorțire :))
Așa-i la nașterea naturală, nu ai ce să faci, te doare spatele și trebuie să aștepți :))
Dacă nici soțul meu nu a fost empatic…
Anca Arau
Leave a Comment