Să fii acolo cu ei dar mai ales pentru ei

Deeeeci, te uiți la mine, da? Adică nu vorbeșți la telefon, să mă vezi cum sar…și..

Asta-mi spunea Radu, în timp ce urcam scările de la tribuna bazinului de înot. De acolo îl preia instructorul și eu rămân să-l aștept sus. Și să mă uit la el. Numai că, de obicei sunt și cu Tudor care nu stă, e și cald, aș mai avea și de rezolvat una-alta și mai butonez telefonul sau am cartea pregătită pentru ora de stat.

Dar să nu faci nimic să te uiți la mine, da? Adică nu mai citești, nu mai stai pe telefon.

Asta vrea el. Să mă uit la el. Că nu-i de ajuns că stau cu el. Asta chiar nu e de ajuns.

Și m-am uitat la el o oră, ca și cum nimeni și nimic nu era mai important.

Și l-am surprins de multe ori din bazin aruncându-și privirea spre tribune, să vadă ce fac, mă uit la el sau…Și de fiecare dată, când observam că mă caută cu privirea să se convingă că am văzut ce săritură a făcut și cum a înotat pe sub apă apoi, m-am gândit:

De câte ori s-o fi uitat după mine și mă vedea alergând după Tudor.

De câte ori s-o fi uitat după mine și m-o fi văzut zâmbind tâmp la telefon.

De câte ori s-o fi uitat după mine și m-o fi văzut că nu ridic ochii din cartea aia groasă, cât să-l văd cum sare.

Astăzi am mai aflat o dată, ce contează atât de mult pentru un copil. Să fii acolo cu el dar mai ales pentru el. Să te simtă aproape, să se simtă centrul universului tău, și nimeni și nimic să nu fie mai important decât el. O oră. Atât. Că înțeleg și ei că avem slujbe și responsabilități și griji și că viața nu-i o joacă continuă.

Dar o oră, o serbare, un Crăciun, un joc, o vacanță, o plimbare-n parc și o vizită la muzeu fac cât toată lista lungă și generoasă de cadouri ce le-o pregătim. Că nu avem timp.

Știu că nu se poate, mereu, dar țin și acum minte la un examen aikido de centură de anul trecut, ceva nepompos, ținut în sala de la afterschool, cu antrenorul, o formalitate practic, numai că erau invitați și părinții. Ora 4, deci greu de ajuns, când programul se termină la 6.

Dar, chiar și așa, fiecare copil avea un reprezentant- o bunică, un bunic, o mamă, un tată, în afară de un băiețel, care a simțit nevoia să-i explice, cu regret, antrenorului.

Tati venea sigur dar a răcit, nu se simte bine. Dar venea sigur. 

Da, oricum, nu durează mult, știu că venea dacă putea.

Venea sigur. Mama nu poate să ajungă dar tati venea sigur. Dar a răcit.


Eeeei, ce voiam eu să constat în seara asta cu voce tare:

Eu, din experiența mea de mamă (de până acum) zic așa:

Nu cred că poți dezămăgi un copil mai tare ca atunci când se uită-n sală, în timp ce recită poezia la serbare și nu te zărește. Or fi copiii noștri mai sensibili sau i-am învățat noi ”prost” dar jur că asta mi se pare cea mai mare dezamăgire pentru generația aceasta de copii. 

Și în consecință, nu cunosc altă cale de a ”împăca” copiii cu părinții decât timpul împreună. 

 

Nicicând nu ne-am simțit copiii mai bine, decât atunci când construim, împreună, un turn înalt de lego.

Nicicând nu i-am văzut mai mulțumiți decât atunci când le răspundem întrebărilor obsesive și fără rost, cum le catalogăm noi. Fără rost pentru noi, totul pentru ei.

Neajunsurile și frustrările zilei nu li povestesc când îi întrebăm ”cum a fost la școală” ci atunci când facem împreună clătite.

Și tot așa.

Astăzi am înțeles iar ce mult contează pentru un copil să fii acolo cu el dar mai ales pentru el.

Photo by Ramin Talebi on Unsplash

About the Author

Anca Arau
Author with 313 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives