Nu-i normal ce e normal, e normal ce vede fiecare copil, acasă la el

Dar e normal, copil fiind:

Să iubești. Să fii iubit. Să ai o casă. Să mergi la școală. Să ai jucării multe. Să nu ai griji. Să râzi. Să dansezi. Să pictezi. Să înalți turnuri de lego. Să fii îmbrățișat. Să ai haine curate. Să nu-ți lipsească mâncarea. Să te bucuri. Să mai primești și o ciocolată. Și poate de ziua ta și o bicicletă. Să înveți. Să vezi marea și muntele.

E normal, nu?

Și e total anormal și strigător la cer, chiar

Să fii părăsit. Să nu ai unde sta. Să nu mergi la școală. Să nu ai jucării. Să ai multe griji. Să fii trist. Să nu primești îmbrățișări. Să nu ai ce îmbrăca. Ori mânca. Să munești. Să nu mergi în vacanțe.

E anormal, nu?

Pentru toți adulții și pentru copiii din prima categorie este foarte anormal. Ca un drept încălcat și o mare nedreptate. 

Numai că pentru copiii din a doua categorie, nu este anormal, este absolut normal. Că-i din păcate, aceasta este altă discuție. Dar e normal.

Normalul cu care și în care trăiesc.

Să aibă mai mult de atât ori să aibă cât au copiii din prima categorie nu e ceva normal. Este anormal pentru ei. E un ideal, un vis.

Nu e normalitate.

Pentru că, pentru un copil nu e normal ce este normal, e normal ce se întâmplă la el acasă. Realitatea lui e cea normală, singura la care se poate raporta.

De asta, foarte puțini își depășesc condiția, dacă au crescut într-un mediu violent, vor fi violenți la rândul lor. Știți teoria, dacă au avut o familie dezbinată, sunt mult mai recunoscători pentru o familie unită, pentru că nu li se pare ceva normal. Ci, ceva excepțional.

O să mă considerați probabil dusă cu plută, dacă vă zic când și de ce mă gândeam eu ce este normal și nu :))

La ce este normal și ce-i anormal.

Și de cât de ușor acceptăm un lucru dacă știm că e normal. 

Nu, nu m-am gândit atunci când mi-a zis Radu că ce zi urâtă a fost azi că nu l-am lăsat să se uite la nu știu ce film.

Nici atunci când Tudor a zis că nu-i normal să nu primească Kinder.

Ci, zilele trecute, când vorbeam cu o prietenă.

Să mă plâng ce milă mi-e de copii, că stau toată ziua la școală cu masca, că săracii, că sănătatea emoțională etc….

Și prietena mea îmi zice că fetița ei, mai mică decât al meu, stă fără probleme și chiar stătuse câteva ore, în ziua respectivă, la un drum cu mașina. Nu are nicio problemă.

Și atunci, pe loc, m-am gândit.

Aceasta e normalitatea ei. În aceste vremuri, normal. Și e meritul total al părinților. Că i-au transmis că aceasta e normalitatea. Că s-au concentrat pe de ce e bine să poarte mască, nu de ce e rău.

Iar în cazul acestui copil, sănătatea emoțională nu va fi deloc afectată, pentru că ea știe că așa e normal. Așa a învățat acasă. Iar ce este normal este ușor de acceptat.

Dar dacă în loc ca părinții ei să fi luat ca atare lucrurile pe care nu le pot schimba, ar tot fi boscorodit în fața copilului ”că uite, vor să vă sufoce ăștia cu legile lor”, (în loc să pună accent pe partea pozitivă, respectiv măsura de protecție), situația ar fi fost percepută și simțită ca anormală de copil.

Și orice e anormal e greu de gestionat.

Ne dă emoții.

Ne stresează.

Se duce greu.

Ne afectează sănătatea emoțională.

Și atunci, în timp ce vorbeam cu ea, am zis și eu:

Da, asta îi voi transmite și eu copilui meu.

Că e ceva normal.

Că aceasta este școala normală acum. Pentru o perioadă scurtă.

Că zâmbim pe sub mască, ne bucurăm că suntem sănătoși, suntem mereu împreună și alături de ei. Ca să  fie bine.

Faptul că poartă mască la școală este un detaliu. Anul lui la școală va fi excepțional.

Noroc că el este mai deștept decât mine și înțelesese asta înaintea mea 🙂

Chiar și în poza de cover, este o imagine atât de normală la noi în casă, unde copiii stau deghizați mai mereu dar poate fi percepută cam anormală, poate, de alți părinți 🙂