Spune-i unui copil că poate….și asta va fi superputerea lui.

Aseară, la culcare, copiii au ales să citim povestea ”Magia Puterii”.

Nu e prima oară când o citim, evident. Aceasta este, din seria ”Poveștile Cristinei” (am pus linkul, direct către poveste)

În ea, este vorba despre un ponei, Tesla, care locuia într-o țară fermecată, Poneea, condusă de o prințesă cu puteri magice, pe nume Razna.

Poneiul nostru avea o frică, nu putea sări, așa cum pot toți poneii.

În rest era un ponei ca toți ceilalți ponei și iubea nespus de mult turta dulce.

Așa că a fost cel mai fericit într-o zi când poneii au hotărât să facă o excursie către o casă părăsită din turtă dulce, unde pot mânca cât le pofește inima.

Au plecat toți poneii, galopând fericiți.

Chiar în fața casei, însă, era o prăpastie, toți poneii au sărit fără probleme peste obstacol, Tesla a rămas de partea cealaltă, uitându-se cu jind cum devorează casa, prietenii lui. Pofta lui era foarte mare, însă frică și mai și.

Așa că se hotărăște să se ducă la printeșa Razna, să-i facă o magie să-i treacă frica.

Prințesa spune câteva cuvinte întortocheate și gata, l-a vrăjit. 

De acum, vei putea sări.

Fericit nevoie mare, Tesla fuge grăbit spre casa din turtă dulce. Ajunge la prăpastie, nici nu se gândește că nu poate sări că doar, doar îi o făcuse o vrajă prințesa. Sare fără probleme, mănâncă din casa din turtă dulce, sare iar peste prăpastie și la întoarcere.

Ce ușor e acum, dacă printeșa l-a înzestrat cu așa superputere.

Se duce să-i mulțumească pentru vrajă, află că de fapt nu i-a făcut nicio vrajă. Doar l-a făcut să creadă că poate. Și….a putut.

Bineînțeles că știam și știe toată lumea ce putere uimitoare are creierul, ce face încrederea în forțele proprii din om, cum te ridică ori doboară stima de sine. Sunt milioane de articole, scrise de persoane muuuult mai avizate decât mine despre asta.

Și fiecare observă în jurul ce calitate uimitoare este această încredere în sine, și cât avem de pierdut în viață, noi, ceilalți, care știm mereu ce NU putem, dar rar ce putem. Și, oricum, dacă putem noi, atunci sigur pot și ceilalți și sigur vor face mai bine decât noi 🙂

În fine, eu, un exemplu foarte scurt voiam să vă mai dau. Din experiența acestor zile. Cum i-am zis transmis copilului că poate respira și se tot miră ce bine respiră :))

Să vedeți. E un exemplu banal și, poate, ușor absurd, dar r tot un fel de magie a puterii. A putinței, de fapt.

Mai demult, am cumpărat pentru copii, niște măști din material textil, imprimate frumos, model mic, să le vină fixe. Și ei le purtatu, în lift, la stomatolog, în aglomerație, spații închise, după normele în vigoare.

Eeeeei, dar de câte ori le puneau, eu ziceam ca pentru mine dar cu voce tare:

Hai, le puneți în lift dar apoi le scoateți repede, că e ca și cum ai avea un fular pe gură. Nu cred că respiri normal. Nu mi se pare ok.

Apoi, le-am înlocuit cu măști medicinale, ca să nu-mi fac griji că nu respiră bine.

Deja era mai bine, că eram convinsă că se respiră normal prin ele.

Dar când și le puneau, aveam așa o privire nemulțumită și le tot ajustam măștile.

Mi se păreau mari, că nu stau fixe și ziceam tot ca pentru mine, că nu-mi place că iese aerul pe sus, spre ochi, care probabil o să-nceapă să-i mănânce :))

Și apoi, înainte să-nceapă școala, având în vedere că Radu stă aproape 4 ore cu mască pe față, am fost să cumpăr măști tot de unică folosință dar pentru copii.

Și de data asta am fost eu mega-extra-super mulțumită. Și fără să vreau, asta i-am transmis lui Radu.

Că măștile astea îi stau super fixe, nu trebuie ajustate, nu respiră în ochi, pentru că stau fixe pe nas.

Sunt subțiri, nu se încinge în ele.

Nu trebuie ajustate pe urechi, pentru că sunt pe măsura lui. Stau fixe pe obraz și bărbie.

Și mai mult decât orice, poarte respira foarte bine. Chiar credeam asta, nu doar că îi spuneam lui. Le-a pus în fiecare zi la școală, evident, el oricum se conformează și respectă foarte ușor regulile dar ce credeți că zice, pe un ton extrem de convins:

Dar ce bine se respiră. Dar ce fixe sunt, nu mai suflu în ochi. Și nu mă deranjează că sunt subțiri, respir bine, nu ca alea de adulți, nu mami? Pfoai, și atunci m-am gândit. Ce important e să fie convins de ceva.

În cazul acesta, ca i-am ales cele mai bune măști (care între noi, fie vorba, nu sunt mai subțiri ori mai cu moț decât măștile dinainte).

Eu i-am transmis doar că poate. De restul s-a ocupat creierul lui, să transmită nasului că prin acete măști se respiră normal :)) 

E un exemplu ușor absurd ăsta cu respiratul, știu, dar la un alt nivel mi s-a părut că și eu sunt prințesa Razna și el Tesla, care avea nevoie doar să fie convins că poate. Ca să poată 🙂

Spune-i unui copil că poate….de restul se ocupă creierul lui 🙂

P..S. Nu e vorba dacă e bine sau nu să poarte măști, dacă e normal să stea 4 ore cu ea, dacă e mai bine fără, dacă se pot concentra ș.a.m.d ci doar de magia puterii, care funcționează și la ponei și la copii 🙂

Poză copertă: Tudor, ăăăă, adică Superman contemplând marea.