Știu că-i internetul plin cu provocările școlii online, cu ce zice doamna și ce înțelege școlărelul, cum bate vântul frunzele și se învârtesc moriștile deasupra termenelor limită ale părinților, cu mame care cu o mână-nvârt în ciorbă și cu alta trimit un e-mail, care cu o ureche vorbesc la telefon și cu un ochi verifică temele copilului.

Cu mamele care pictează și înalță turnuri lego, apoi se întorc iar la laptop.

Care șterg praful, pregătesc ghiozdanul și verifică temele, în pauza de masă.

Eu sunt una dintre mamele de mai sus iar în această pandemie sunt recunoscătoare, tocmai pentru că sunt mama din aceste rânduri. Că am copii mici. Că pandemia ne-a închis în casă alături de niște copii încă mici.

Da, cu toată gălăgia, oboseală, școala, grădinița, tantrumurile, jocurile, zgomotele, plânsetele, rutina și de la capăt. Din martie încoace.

Și tot din martie încoace, da, mă bucur că ei sunt mici.

Și că le place, prin prisma vârstei, desigur, atât de mult de noi.

Că, pentru un copil mic, mama și tata, încă pot fi parteneri de joacă. Și încă, unii preferați.

Că un copil mic, și-n pandemie se va juca tot ca înainte. Doar că a înlocuit partenerii de joacă.

Va ieși în parc, iar parcurile sunt încă deschise. Va hrăni rațele și ele îi vor mulțumi.  Va sări într-un picior și va aduna castane.

Singura diferență este că mama care-l ține strâns de mână poartă acum mască.

Desigur că pentru părinții de copii mici este o provocare, este greu, obositor și de la capăt.

Dar mai renunță azi un pic la ei, mâine mai mult, joi mai puțin, vineri echilibrează balanța…..și cel mai important e, că din ce renunță ei, câștigă copiii.

Un film văzut cu tată, o masă pregătită cu mama, un lego construit cu fratele, un scrabble în familie.

Păi în ce zi de joi, au mai jucat ei jocuri de societate cu părinții, în pauză de masă?

Și ei se bucură și nu se supară așa tare pe pandemia asta care nu mai trece. Că i-a prins în casă și cu mama și cu tata. Și  nu-i bai, că aceste 2 persoane sunt persoanele lor favorite din lumea-ntreagă.

Dar să fii adolescent?

Trebuie să fie crunt. E derutant, debosolant și în nepandemie dar apoi când ești ”condamnat” să stai în aceiași 4-8-16 pereți, tocmai cu persoanele care nu te înțeleg.

Mama și tata.

Care te cam enervează.

Care te întreabă de 100 de ori pe zi, dacă ești bine, dacă te-a supărat cineva.

Care-ți spun să te odihnești, că te culci mult prea târziu și nu-ți dau pace cu grijile și întrebările.

Care te enervează și când te strigă să mănânci.

De care nu mai poți să scapi, ca înainte, cât ești la liceu. Nu ai unde să mai fugi. Și nici ei nu mai pleacă de acasă.

Să fii liceean, cu aceleași emoții la română și să tot dai de greu la mate, dar să nu mai poți să chiulești nicio oră.

Să nu mai poți să pleci la un ceai, de mâna cu colega de clasă sau în gașcă cu cei de la C.

Să nu mai poți să ieși vineri seara la un suc dansant că toate localurie sunt închise.

Să sari peste aniversarea ta sau să lipsești de la alte majorate.

Să amâni și cheful ăla monstru la munte de era plănuit de anul trecut.

Și-n schimbul colegilor amuzanți care te înțeleg perfect, ai doi părinți care nu sunt nici amuzanți și nicicum.

Care sunt chiar enervanți.

Care nu te înțeleg.

Care te întreaba de un milion de ori pe zi dacă ești bine. Numai ca să te enerveze.

Părinți de copii mici în pandemie versus copii mari în pandemie. E greu și pentru unii și pentru alții.

_____

Și acum că am ajuns la final, nu știu de ce am scris acest text, că nu pare să ajute nici pe unii, nici pe alții. Sau poate-i ajută pe părinții de copii mici să găsească motive de recunoștință iar pe părinții de copiii mari, să știe că-i vedem și știm că trebuie să fie al naibii de greu.

Că pandemia lor este de departe cea mai grea, chiar dacă tot internetul vuiește de provocările părinților cu copii mici.