Părinții, din nou pe val. A cincea oară, dar cine mai numără?

Decembrie 2019. Haos și alergătură. Aglomerație. Trafic infernal. Ajungem acasă numai după 7. Copiii sunt la afterschool, dar e bine, că își fac acolo și temele, și au și prieteni. Tragem de ei dimineață, sunt un pic obosiți seara, în weekenduri neapărat ieșim, că-i restaurant, ori parc, ori vizite, că și așa în timpul săptămânii nu facem decât să muncim și să dormim. Dar pe lângă ieșiri, în weekenduri trebuie să și spălăm, să și călcăm, aspirăm, dacă de luni până vineri suntem plecați zi-lumină. Și ce am mai staaaa așa acasă, pur și simplu, în casă și acasă. Dar ne simțim vinovați față de copii, că trebuie și să facă și altceva, în afară de școală și teme.

 

Și-a venit acel 10 martie 2020, când școlile s-au închis, cursurile s-au suspendat, copiii au rămas acasă, părinții la fel. Și, vă amintiți, desigur, că l-am întâmpinat  cu ”Ce minunat, #stamacasa cu toții, ce bine e  împreună, muncim în sufragerie, mâncăm în bucătărie, mergem la școală în dormitor, e și greu, dar ne și bucurăm unii de alții, nu ne mai vedem treji doar 30 minute pe zi.  Și chiar a fost. Fără ironie. Din martie până în mai 2020, chiar așa a fost. Stare de urgență, lasă că e bine să mai stăm și prin casă. Dormim mai mult, vedem niște filme, gătim acasă, ne vedem cu prietenii pe zoom. A fost o primăvară atât de liniștită, de care mi-e drag să-mi amintesc. 

Apoi, a venit mai 2020, s-au ridicat din restricții, eram convinși că asta a fost, au fost 2 luni, ne-am făcut și griji, au fost și drame și evenimente tragice, ne-am restabilit prioritățile, ne-am distanțat social, dar ne-am apropiat familial. A fost o lecție, un test al relațiilor, atât cu copiii, cât și cu partenerii.

Atunci, în acel mai 2020, când ne așteptam ca din maxim iunie, totul să fie înainte, habar nu aveam, că 2 ani mai târziu ne vom referi la acești ani ca „anii pandemici”, la perioada de dinaintea lor ”pre-pandemie”, iar la anii ce vor veni ”post-pandemie”.

Fast forward, știți ce s-a întâmplat din acel mai până în zilele noastre.

Ba începe școala fizic, dar după 3 zile, trece în online, ba hibrid, ba deloc. Azi nu merge platforma, mâine nu se aude microfonul, temele nu se încarcă, camerele video sunt oprite. Muncim de acasă, au fost zile când o ureche e la muncă, în conferință, alta e la școală, la ora de matematică, o mână scrie pe whatapp un răspuns colegului de birou, alta amestecă în mămăligă, iar de ochi, nu mai zic nimic, că nu sunt decât 2, dar sunt în toate direcțiile. Dar a fost și bine, că am mai pus haine la spălat în timpul zilei, o friptură la cuptor pentru cină, știți și voi, că doar suntem cu toții în asta.

Eeei, și zilele trecute îmi trimite o prietenă un articol, cu acest titlu.  

Covid. Parenting Has Passed the Point of Absurdity

Și continuă cu intertitlul: Această situație a fost mereu greu de gestionat. Dar acum, devine imposibilă.

Este un articol din SUA, dar nu e ca și cum pandemia ar avea granițe. Mai sus este articolul integral. Nu sunt lucruri noi, este despre parenting în ultimii 2 ani. Despre incertitudini. Despre nevoia de a lua decizii zilnic pentru copilul și familia ta. De a te adapta unor situații provocatoare. De a fi mamă și profesor. De impresia că nu faci bine niciuna.

Să-l trimiți la școală? Dar dacă se îmbolnăvește? Sau îi îmbolnăvește pe ceilalți din familie mai vulnerabili? Să poarte mască chiar dacă e atât de mic? Dar în vacanțe mai plecăm? Să se întâlnească cu prietenii?

Știți și voi. Că nici planuri nu ne putem face, nici o cină la restaurant cu prietenii nu prea putem pune la cale, că…restricții, covid, contacți direcți, izole, risc epidemiologic. Așteptăm să treacă și valul acesta. Nici vacanțele școlare nu le mai planificăm, așteptăm și vedem ce se întâmplă. Azi și mâine merg la școală, apoi stau acasă, dar bine că sunt sănătoși. Singuri nu îi putem lăsa, ne reorganizăm programul. Și așteptăm.

În articol, spune așa, citez, sursa e mai sus, cu link, cu tot 🙂

Cum putem fi părinți buni când ni se cere să fim și angajați, și profesori, și asistente, și colegi de joacă, bucătari, terapeuți și soții? În timp ce scriu această propoziție, Netflix ”o supraveghează” pe fiica mea, care este bolnavă acasă, cu febră și nas care curge, care ar putea fi COVID – și  mă simt atât vinovată că nu reușesc să răspund tuturor nevoilor ei.

Și tot articolul de mai sus, citează un studiu, respondenții fiind părinți.

70% dintre mame și 54% dintre tați se simt copleșiți și stresați;

Aproximativ jumătate dintre părinți se simt deprimați și fără speranță;

Părinții simt că își pierd mințile. Mai puțin de 15% dintre mame și 25% dintre tați dorm suficient.

Dar, știți cum e, ce e valul ca valul trece. Și al șaselea, eu nu cred că mai vine :))

Oricum, ca să-nchei într-o notă optimistă, haideți să spunem că andemia a adus și multe schimbări și aspecte pozitive, fie și numai că ne-a ajutat să ne restabilim prioritățile. A fost și greu, dar și frumos, exact cum e atunci când ai copii mici, deci putem zice că nimic nu s-a schimbat:)))

Sursa foto: Unsplash

 

 

 

About the Author

Anca Arau
Author with 446 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Archives