Dacă ați mai intrat ”în casa mea”, știți cât de mult susțin ideea de echilibru, oricând și oriunde.
Adică eu zic așa. Mă rog, zic alții, eu doar sunt de acord:)
Fericirea nu este o chestiune de intensitate, ci de echilibru, ordine, ritm şi armonie (T. Merton)
Și la fel cred eu că trebuie să se întâmple lucrurile și în ale crescutului copiilor.
Nici ca pe vremea noastră, dar nici ca acum, când adesea am impresia că mamele au fost inventate acum 5 ani maxim și tot ce au făcut ai noștri este un exemplu de: AȘA NU!
Eu zic că extremele afectează grav simțul realității și dăunează grav fericirii.
Să vedeți!
O paralelă între atunci și acum! Și varianta de mijloc în care cred eu!
Extrema 1: Cumințenia
Și e cuminte, Tudor?
La cele 5 zile ale lui, așa zic. Adică na, nu iese noaptea pe geam să fugă în cluburi, nu scuipă lumea pe stradă, nu înjură, nu ne bate..
Sau e obraznicuț? Cam plânge, nu? E rău!
Aaaa, acum am înțeles, deci dacă are colici sau îl deranjează incisivii înseamnă că nu e cuminte! Aha!
Dar cunoașteți, desigur, întrebarea…..probabil vi s-a adresat și vouă de 245000 de ori cel puțin de când sunteți în rândul lumii și creșteți un copil.
Generația ‘FII CUMINTE’ a ajuns să crească la rândul ei, copii și este asaltată cu aceeași întrebare.
..atunci..
Vă amințiți desigur, îndemnul cel mai folosit: când plecam de acasă, când ajungeam la școală, când mergeam în vizite sau în vacanță:
Să fii cuminte, să nu mă faci de râs!
Și mai mult decât orice, noi am fost niște copii cuminți.
Pentru că, nu ni s-a permis altfel.
Ba chiar, copiii cuminți, care știau de 5 primeau 7 pentru că au fost cuminți, cei ne-cuminți aveau scăzute din start 2 puncte din notă.
Și nu, nu la purtare ci la matematică sau română.
💡 Deci a fi cuminte era cheia succesului! Și principala formă de educație!
…acum…
Acum părinții s-au informat, dar mulți parcă au luat prea ca litera de lege recomandarea generală a psihologilor si a experților în domeniu.
Știm că nu e de dorit, pentru dezoltarea lui ulterioară să ne dorim un copil cuminte.
Copilul înfrânat tot timpul și ‘forțat’ să fie cuminte va crește cu stimă de sine scăzută. Ca noi, așa:)).
Zic forțat căci cred că e un sâmbure de adevăr în expresia: ”Copil cuminte și babă frumoasă nu există”
Și de la prea multă informare, mulți părinți s-au dus în extrema cealaltă. Ei vor crește un copil liber.
Numai că, liber nu înseamnă lăsat de capul lui. A crește un copil liber înseamnă a nu-i frânge aripile în zbor, a-l respecta, nu a-l lăsa să facă ce vrea el, când vrea el, cum vrea el.
💡 Copiii au nevoie de direcție, iar direcția se trasează și cu ‘DA’ și cu ‘NU’, nu numai cu ‘CUM VREI TU’.
Se poate desigur și asta, dar doar dacă trăiește singur în pădure. Atâta timp cât trăiește în societate, trebuie și el, ca parte a societății, așa mic cum este să înțeleagă regulile după care funcționează societatea, să și le asume și să le respecte. Să știe să facă diferența între ‘la mine acasă’, ‘la tine acasă’, ‘în supermarket’ sau ‘la grădiniță’.
➡ Extrema de atunci
Cumințenia este cea mai mare virtute!
”Să nu te prind că nu ești cuminte! Să stai smirnă, să nu-ti aud glasul!”
Și la școală cu mâinile la spate, bineînțeles. A răspunde neîntrebat deja era culmea obrăzniciei.
➡ Extrema de acum
Copilul meu nu primește NU, pentru că îi dăunează grav dezvoltării ulterioare.
💡 Varianta de mijloc:
Copilul se crește și cu DA și cu NU.
E firesc să primească NU ca să știe ce înseamnă DA.
💡 Cumințenia nu este o virtute, dar este necesară ca regulă de bun simț. Pentru că fiecare copil poate fi rege la el acasă, dar ce te faci când la gradiniță sau în parc se întâlnesc 20 de regi de-ăstia, cărora totul li se cuvine?
Extrema 2: Alimentația
…atunci….
Ieșea vecina de la 2, în fața blocului, cu o tavă de gogoși aburinde din care se înfrupta toată strada de copii.
Părinții, nu numai că nu erau ofensați, dar chiar se bucurau, căci cu puțin noroc, poate se satură copilul și-i ține loc de cină.
Copiii, inclusiv cei foarte mici erau serviți cu orice și oricât, fără ca cineva să-și pună problema să se consulte cu părintele, că poate copilul nu primește încă semințe, dulce, porc, prăjeală sau are un fond alergic.
...acum…
Mama sare ca arsă și adesea răspunde nepoliticos de câte ori vreo bunică servește copilul cu o prăjitură făcută de ea.
O ia ca o ofensă personală și se uită atât de urât la bunica care-și hrănește copilul ”ca pe vremuri”, de mai are puțin și o denunță la Protecția Copilului.
În vreo vizită, copilul nu este lăsat să guste din tarta de pe masă, până când gazda nu e supusă unui adevărat interogatoriu, de a doua oară nu-i mai trebuie vizite.
Da ați folosit ouă de țară?
Laptele este pasteurizat?
Și, cuuuum, ați pus zahăr?
Vă rog, luați-o de pe masă. Nu nu, el nu mănâncă decât cu sirop de arțar.
Gazda ar vrea să adauge, că tarta e și pentru ceilalți invitați nu pentru copilul tău, dar jenată și ofensată că acum nu mai gustă nimeni din tarta pregătită cu atâta drag, nu poate spune decât:
Îmi pare rău, nu mai știu acum ce mânâncă copiii, pe vremea mea…
➡ Extrema de atunci:
Copiii se diversificau cu ciorbă și pâine de la 3 luni.
➡ Extrema de acum:
Copilul este crescut exclusiv cu alimente bio, eco. Neapărat! E crimă de om dacă pune gura pe altceva! Și mama privită suspect!
💡 Varianta de mijloc:
Să refuzăm cu politețe un biscuite oferit copilului în parc, să fim siguri că nu încearcă nimeni să ne otrăvească copilul. Să facem educație alimentară acasă nu să arătăm cu degetul în parc. Că este enervant, în niciun caz educativ.
Extrema 3: Rolul copilului în familie
…atunci…
Copilul era considerat inferior tuturor, doar pentru că era mic. Copilul trebuia să știe cine e șef în casă: de obicei, tatăl.
Eee, stai tu, să vină tac’tu de la muncă….
Atunci, foarte mulți părinți, poate chiar cei mai mulți, dacă exista probabilitatea să se îmbrățișeze doi oameni mari în vreun film la televizor, acopereau ochii copiilor.
Dacă era de sărutat, doamne ferește, se închidea imediat televizorul.
Copiii cei mai cuminți și educați își acopeau singuri ochii când vedeau că e rost de un asemenea “rău”. Și gata problem solved! Pâna la prima intrebare mai incomodă, când raspunsul invariabil era:
Da’ ce treabă ai tu, tu ești mic! Astea sunt discuții de oameni mari! Hai du-te și joacă-te!
…acum…
În era informării, s-a ajuns ca să fie în fișa postului de mamă sentimentul de vinovăție.
Că ea nu stă suficient cu copilul, că ea nu știe cum să-l distreze și se plictisește, că ea nu-l stimulează suficient, că ea nu gătește suficient de corect, că alte mame pot mai mult.
➡ Extrema de atunci:
Copiii erau ignorați.
➡ Extrema de acum:
Copiii sunt suprastimulați.
Copiii nu mai știu să aibă răbdare.
Ei sunt generația lui ”Dă-mi acum”, ”Răspunde acum”, ”Vreau acum”
💡 Varianta de mijloc
Este firesc să ne creștem copilul cu respect.
Să-l considerăm membru al familiei cu drepturi depline. Doar că ceva mai…răbdător.
Căci și răbdarea se educă, azi un pic, mâine mai mult. Azi plângi 20 de minute că nu vrei în scaunul de mașină, maine 10, poimâine, deloc.
Azi plângi că nu vrei să-ți aștepți rândul la tobogan, mâine când înțelegi că alternativa este să nu mai mergi în parc deloc, îți vine brusc și răbdarea.
Cum ar fi să se întâlnească la grădiniță 20 de astfel de copii care sunt învățați să primească ce vor atunci când vor?
Și da, faptul că sunt învățați să aștepte se numește răbdare, nu resemnare.
Resemnați sunt doar copiii ignorați permanent, în niciun caz copiii cărora li se explică de ce, când și cât trebuie să aștepte.
Și da, dăunează dezvoltării armonioase a copilului resemnarea, în niciun caz răbdarea, zic eu!
Mai am exemple, dar mă opresc aici:)
Sursa foto: Photo by Kelli McClintock on Unsplash
Anca Arau
6 Comments