De când eram copil, am vrut ca el, copilul meu să aibă, camera lui..

Când eu eram mic copil și mă gândeam la familia mea din viitor, îmi închipuiam așa:

Eu, frumoasă și înaltă (nah, ca orice fantezie), el, soțul meu, fără chip cunoscut, dar brunet și frumos.

Și noi, frumoși așa, ca în poveste creșteam doi copii- băiat șaten, pe nume, Adrian, dar noi îl strigam Adi și o fetiță, blonduță, pe nume Dana, cu variațiunea Dănuța.

Și toți 4 locuiam într-un apartament cu 4 camere (cumva, a locui în apartament mi se părea superior statului la casă:), iar cei doi copii ai noștri, Adi și Dana aveau fiecare camera lor, ca să avem unde să-i trimitem când erau pedepsiți:)

Cu gândul la brunetul arătos și la cei doi copii șateni-blonduți, anii au trecut și când am aflat că o să avem un băiețel, vă zic sincer că mi-a trecut prin cap să-l numim Adrian, dar să-l strigăm Adiță:)

P. nu a fost de acord nici cu Adi, nici cu Vlad, așa că l-am numit Radu Matei.

Dar a fost de acord, ca încă de la naștere să aibă camera lui proprie și personală.

În cuvinte simple și pe scurt am zis așa: “un copil nu trebuie să strice ”armonia” de cuplu”

Și încă din prima zi de viață (Radu se poate lăuda cu performanța că a dormit acasă încă din prima zi de viață) noul nostru bebeluș a dormit în pătuțul lui, în camera lui, urmând ca o perioadă de câteva săptămâni sau cât e necesar, eu, în calitate de  mamă a lui să mă mut la el în cameră.

Au trecut vreo 6 săptămâni, eu am revenit în dormitorul matrimonial, unde am mai petrecut 18 luni, ”aranjați” așa.

Am revenit, după aceste 18 luni, în București, într-un apartament cu 4 camere. Din astea 4, am zis așa: una e sufragerie, una e camera lui Radu, una e dormitorul nostru iar a patra rămâne depozit, până se va naște al doilea copil.

După 2 ani de la momentul de mai sus, s-a născut și Tudor. Numai că, de data asta mama era la curent cu toate beneficiile pe care le are co-sleeping-ul pentru bebeluș.

De data asta ne-am gândit, ne-am sucit, dar am aplicat același plan- bebelusul va fi culcat în pătuțul lui, din camera lui, încă de la început.

Mama lui, respectiv subscrisa, va fi musafir în camera lui Tudor, în jur de 2 luni.

În cuvinte simple, de data asta am zis așa: ”hai să doarmă, în camera lui de la început, că apoi, nu îl mai scoatem din patul nostru:)”

Și acum, că au trecut aproape 6 ani pentru Radu, și aproape 2 pentru Tudor, de când dorm în camerele lor, am ajuns și la niște:

CONCLUZII

• Cum i-am învățat, așa îi avem- de câte ori sunt răciți, de exemplu, și mie mi-ar fi infinit mai ușor să îi iau în pat cu mine, nu e chip să-i conving să-și părăsească camerele.
• Nouă ne-a fost ușor să doarmă separat, pentru că au dormit bine și relativ neîntrerupt (corelat cu vârsta), mai dintotdeauna. Pentru că au crescut cu formulă (din păcate). Pentru că au primit, dacă au cerut, suzeta.
• Și lor le place să aibă camera lor, pe care să nu o împartă cu noi. Radu, de câteva ori pe seară ne zice: ”mă duc în camera mea acum, să nu vină nimeni”. Vrea să fie singur! Tudor, când îl culc, îmi face semn ferm cu arătătorul să ies din camera. Vrea să fie singur!
• Și nouă, ne place să nu împărțim cu ei dormitorul nostru.

De fapt dormitorul nostru este singurul loc din toată casa, care nu poartă amprenta copiilor. În bucătărie sunt jucării, sufrageria e camera principala de joacă, camerele lor sunt pline de…ei, pe holuri găsești piese de lego, în baie creștem gâște de plastic…dar în dormitorul nostru, nimic, nimic ”copilăresc”

În acest fel, camera noastră este refugiul nostru, nu se gândesc, vreodată să ne caute acolo:) În luna premergătoare nașterii lui Tudor, am stat o lună acasă, fără ca Radu să se gândească că sunt acasă. Pentru simplul motiv că el nu obișnuia să intre vreodată în camera noastră, mai ales dacă ușa nu e larg deschisă.

Așa cum pentru alți părinți, liniștea o reprezintă împărțirea patului cu cei mici, și repet, psihologii spun că este un lucru minunat pentru copil, ce mă face pe mine fericită este să îi văd cum se culcă devreme și dorm liniștiți în patul lor, în camera lor, în timp ce NOI DOI, în camera cealaltă, cu un pahar de vin în mână, dezbatem provocările de peste zi.

Închei cu aceeași idee a mea:

Toate recomandările de peste tot au caracter general, fiecare familie are paricularitățile ei, evident, de asta spun și consider eu,  că  niște părinți fericiți vor crește  un copil echilibrat din toate punctele de vedere.

Nu împărțitul patului, nu alăptatul, nu născutul natural, nu îngrijitul excesiv, nu alimentele bio fac un copil echilibrat emoțional.

Toate astea ajută evident, dar e așa important pentru un copil ca părinții lui să fie bine cu ei.

Somn odihnitor în fiecare seară, vă doresc!

Sharing is caring! (că e pat sau informație:)