În drumul spre parc, într-o zi de noiembrie, un copil mic, descheiat la geacă și fără fes în cap, de mână cu mama lui, ceva mai îmbrăcată, sunt opriți de cel puțin 2-3 ori pentru a primi indicații despre cum trebuie să fie de fapt, îmbrăcat, copilul.
De obicei, mama și copilul sunt opriți de o doamnă cu chip de bunică, care se adresează mamei cu o voce caldă, dar cu ochii la copil:
Îmbracă-te, maică, că vine vâjul!
➡ Poate o să vi se pară ciudat, dar pe mine nu mă deranjează deloc această părere. Este un sfat nesolicitat și mai mult ca sigur, nu îl voi lua în calcul.
💡 Dar tonul pe care ne sunt adresate cuvintele, mie îmi inspiră GRIJĂ. Și mi-e drag să mă opresc, să ascult, să zâmbesc și să plec mai departe.
Mai departe, în drumul spre parc, aceeași mamă cu același copil mic se opresc la semafor.
Este roșu.
Copilul, cu ursulețul lui de pluș în brațe, urmărește mașinile care trec cu vitează prin fața lui (sau stau în coloană, dar mă rog :), când un domn în vârstă, care merge tot în parc, pesemne, îl îndeamnă:
Dă-mi și mie ursul tău, să-l duc și eu, la nepotul meu! Că vrea și el! Hai, mi-l dai?
Copilul își strânge mai tare ursulețul iar eu îi spun domnului, cu ochii la copil, că ursulețul lui nu pleacă nicăieri, că și el și mami și tati au grijă de ursuleț tocmai ca să nu plece el, de capul lui, singur.
➡ Și iar o să vi se pară ciudat, dar pe mine nu mă deranjează acest dialog.
💡 Pentru că, domnul în vârstă ne-a vorbit cu drag. Cu blândețe. Cu nostalgie. Cu dor de nepoții lui. Și mi-a lăsat impresia, că noi, i-am alinat, un pic, dorul.
Apoi, înapoi spre casă, băiețelul obosit își odihnea capul pe umărul mamei lui. Tot un domn și de data asta, un bunic cu nepoți mari deja, o dojenește pe mamă:
Acuși te însori, cavalere, și tot la mama în brațe? Păi mama mai poate, măi?
Aș fi putut să trec, desigur, mai departe, dar ce credeți, m-am oprit. Și i-am zâmbit. Tot datorită tonului. Deși era o dojană, mi-a fost adresată cu atâta drag în voce.
Și i-am răspuns:
Știți vorb-aia, cum îi înveți așa îi ai! Așa și eu, ce vină are copilul dacă mama lui așa l-a învățat?
Și apoi, cu nostalgie în glas, acel domn care m-a oprit să mă dojenească, a adăugat:
Lăsați, doamnă, că se fac mari așa de repede. O să vreți să îi mai luați și nu mai vin ei!
Să fii sănătos, tataie, și să ai grijă de mama ta, da?
💡 Și am plecat mai departe. Cu o stare de bine, de parcă noi făcusem vreo faptă bună, așa mă simțeam.
Mai departe, aproape de casă, când să intre în bloc, copilul se împiedică, dar este ținut de mamă și nu se lovește. Totuși, țipă ca din gură de șarpe.
O doamnă de la patiseria de lângă, ce mătura asfaltul, îi spune, cu o voce mieroasă
Aaaaa, dar ce alintat mic…nu mai plânge, păi dar ce, tu ești fetiță?
Și apoi, din senin, ne face atâtea urări sincere:
Să fiți sănătoși, să vă trăiască, să nu mai plângi, puiuț, da, frumosul lui mamă, să fii sănătos, să papi tot și să o asculți pe mami.
Și iar m-am simțit bine!
Am descris un drum, dus-întors, în parc.
Voi pune în aplicare sfaturile primite?
Cu siguranță, nu! Am prea multă încredere în mine, ca mamă, ca să plec urechea la vocea străzii.
Rezonez cu stilul de parenting al celor care mă opresc?
Cel mai probabil, nu!
Dar nici nu mă tem că, cineva îmi strică copilul, dacă acesta aude că e nu e frumos să plângi, că trebuie să dea ursulețul de pluș sau că e prea mare brațele mamei lui.
Plasa lui de siguranță suntem noi. Iar el, așa mic cum e, nu se va lăsa influențat de o părere auzită pe stradă, de la un străin, dacă acasă el este obișnuit altfel.
Îmi face plăcere să mă opresc să ascult 20 secunde, un om care-i vorbește cu drag, copilului meu?
DA! Și pentru asta, zi de zi, sunt răsplătită cu urări sincere, de bine.
💡 Mi-e drag să văd doamne cu chip de bunică, la scara blocului, cum se uită cu ochii calzi, dupa copilul meu, care trage după el, făcând un zgomot infernal, un Pinochio de tablă. Încetinim în dreptul lor și zâmbesc. Îmi zâmbesc înapoi și îmi urează cu drag:
Să vă trăiască! Să vă bucurați de el!
Și hai să fim serioși, nu există mamă-n lumea asta care să nu se bucure când primește urări de bine la adresa copilului 🙂
Sursă foto: Arhivă personală, Tudor-1 an.
Anca Arau
Leave a Comment