Defect profesional :)) Și o poveste cu tâlc.

Știți care e al meu?

Să observ pe stradă cum primesc ori refuză oamenii pliante :))

Știu că sună amuzant, dar încă de la 21 de ani, împart oamenii în 2 categorii:

➡ Cei care zâmbesc și primesc pliantul întins (ori refuză foarte politicos) și

➡ Cei care împing nervoși mâna care întinde pliantul.

 

Și nimic nu mă mai convinge că cei urmă sunt oameni drăguți, în general, doar că, în acel moment, nu vor acel pliant.

 

Nup, pentru mine, acesta e gestul suprem, care vorbește despre tipologia lor.

Lângă scara noastră de bloc, exisă un magazin de optică medicală și fete ori băieți foarte tineri, împart pliante despre ochelari și te invită înauntru.

Eeeei, vă zic, oamenii se împart în aceleași 2 categorii și după 15 mine, de când i-am împărțit eu prima oară.

Una e să refuzi fluturașul, pentru că nu te interesează și alta e să-i  privești cu dispreț și să-i cerți din priviri, pe cei care le împart.

Că până la urmă, puterea unui zâmbet este uimitoare. Zic studiile.

Și la fel îi consideram și pe cei care erau foarte arțăgoși și nepoliticoși la telefon. Îi etichetăm direct. 

Adică de genul

 

Pfoai, câte lucruri m-au învățat job-urile astea de început. M-au învățat să mă pricep la oameni, nu glumă :))

 

În anul III de facultate, când m-am angajat eu pentru prima oară, eram plătită exclusiv la comision, în funcție de numărul de clienți aduși, procent din sumele acordate sub formă de credit de nevoi  personale.

Clienții trebuiau găsiți și cel mai sigur mod de a-i găsi era împărțitul de pliante. Fiecare consultant de vânzări directe (pfoai, ce pompos sună), avea o posță alocată (hai, că și asta sună ciudat), numai a lui, unde toți oamenii care aveau treabă la acea poștă erau posibilii lui clienți (prospecți, cum se zicea).

Vorbeam cu dirigintele poștei, îi lăsam pliante cu datele noastre de contact dar nu lua mai nimeni pliante dintr-o grămadă lăsată pe masă.

Așa că stăteam la ușă și le dădeam oamenilor în mână pliantele cu detalii despre creditele de nevoi personale. Că până la urmă, scopul era să găsești cât mai mulți clienți, căruia să i se aprobe un credit de nevoi personale.

Și atunci, ca și acum, oamenii tot în  cele 2 categorii se împărțeau:

➡ Cei care zâmbesc și primesc pliantul întins (ori refuză politicos)

și

➡ Cei care împing, nervoși și încrâncenați, mâna care întinde pliantul.

 

Și asta a fost prima mea concluzie despre oameni și viață. Care a rămas neschimbată:

 

Că dacă nu suntem drăguți unii cu alții e cam tristă și apăsătoare viața. Și pentru unii și pentru alții.

 

În continuare, la următorul job, când nu mai eram plătită la comision, eram de acum, consultant credite persoane juridice :)) trebuia să sun la 50 de companii parcă, pe zi, din categoria întreprinderi mici și mijlocii, să obțin 3 întâlniri, să-mi fac targetul lunar și în număr de clienți aduși și în sumă creditată.

Pe atunci, nu exista GDPR, listele cu datele de contact ale administratorilor de firmă se găseau pe toate drumurile.

Eeeei, și aici, tot în două cete i-am împărțit pe oameni, lesne de înțeles cum făceam împărțirea, pentru că de multe ori, prima impresie chiar contează și e cea coerctă. Când vorbim de tipologia unui om.

Și mi-am zis încă o dată la fel.

Că dacă nu suntem drăguți unii cu alții e cam tristă și apăsătoare viața. Și pentru unii și pentru alții.

Joburile astea de început m-au învățat ceva, nu glumă…:)

Despre cât de important este să fim amabili unii cu alții. Să ne tratăm cu respect. Să ne zâmbim unii, altora. Chiar și de sub mască. Că se vede. Și face bine.

Pentru că, până la urmă:

 

Și în încheiere, voiam doar să vă mai zic cum aseară, la culcare, fiind deja târziu, le-am zis copiilor că citim 3 povești foarte scurte.

Eu le citesc de pe telefon, cu toate luminile stinse.

Am căutat pe net. Le-am găsit pe acestea, pe site-ul Qbebe (am lăsat și linkul, în ideea că vreți să le citiți copiilor povești fooooooarte scurte) și redau aici, integral, una dintre ele

”Casa cu o mie de oglinzi

Cu mult timp în urmă, într-un orășel din Dacialand, exista o casă cunoscută sub numele de “Casa cu o mie de oglinzi”.

Într-o zi, un cățelus mititel, vesel din fire, afland de aceasta casa, s-a hotarat sa o viziteze. Bucuros ca a ajuns la destinatie, sarind fericit pe scari, a intrat in casa.

S-a uitat pe hol dand din coada, cu urechiusele ciulite de emotie, cand ce sa vezi!

Surpriza!

S-a trezit ca era privit de alti o mie de catelusi fericiti si prietenosi care dadeau din coada ca si el.

A zambit si a primit inapoi o mie de zambete, la fel de calde si prietenoase.

Era normal, doar era casa celor o mie de oglinzi.

Cand a plecat, s-a gandit:

“Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez si altadata!”

In acelasi orasel, alt caine, care nu era la fel de fericit si prietenos ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa.

A urcat cu teama scarile, apoi cu coada intre picioare si cu capul plecat a intrat in casa.

Cand a vazut o mie de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat de i s-a zbarlit parul pe spate, maraind si aratandu-si coltii. Cand ceilalti o mie de caini din oglinzi si-au aratat si ei coltii, a fugit speriat.

Odata iesit afara, s-a gandit:

“E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata!”

Morala:

Toate chipurile sunt oglinzi.

Lumea este ca o oglinda.

Daca vei arata lumii o fata acra, lumea iti va arata, la fel, o fata acra.

Daca vei zambi, lumea iti va zambi si ea.

Mai mult, daca vei arata lumii intotdeauna caracterul tau frumos, lumea si viata iti vor arata partea frumoasa.

 

Deci, cum ar veni: