Noi doi ne cunoaștem de o viață dar nu ne înțelegem din priviri

Noi doi ne cunoaștem dintotdeauna.

Am fost colegi de clasă 12 ani de zile și mai mult decât atât, împărțim același grup de prieteni din clasa a-V-a până în prezent.

Am plecat la București împreună, ne-am ”combinat” :P, am călătorit, ne-am distrat, ne-am mutat în altă țară, ne-am întors în România, ne-am căsătorit, am făcut împreună 2 copii.

Avem amintiri multe și faine împreună, și de la școală și de la joacă, și din Medgidia și din București, și de la majorate și de la nunți, din țară și de peste hotare.

Am fost împreună și plictisiți și obosiți, și bucuroși și mofturoși, și veseli și fără vlagă.

Și pentru că ne cunoaștem de la 7 ani, timp în care ne-am văzut aproape zilnic, pot afirma că noi am crescut împreună. Ne-am influențat unul pe altul, am făcut pe ici pe colo schimb de personalități, am luat toate deciziile importante sau mai puțin importante împreună și mai mult decât atât ne-am înțeles mereu bine.

 

Și deși ne-am făcut mari împreună și nimeni din lumea asta nu mă cunoaște mai bine decât el, nu pot spune că noi doi ne înțelegem din priviri.

 

Nu, noi ne-am înțeles mereu, comunicând (verbal). Față-n față, seară de seară. Măcăr o oră pe zi, după ce se culcă copii. Despre noi, despre copii, despre alții, despre aspirații, despre ce a fost, despre ce va fi. 

Se întâmplă să mai ieșim și-n doi, să mai facem și citibreak-uri împreună, fără copii. Și alegem conștient și câteodată chiar forțat :)) să nu vorbim (numai) despre copii.

Vorbim despre filme, despre cărți, despre planuri, despre istorie, despre politică (bleah) ori despre geografie.

Nu vorbim la telefon, nu ne dăm mesaje, nu ne scriem e-mailuri, nu ne buzz-uim pe wapp, decât cu scop practic și concis:

”îl iei tu azi pe Radu?” ”Avem pâine?” ”Câte ouă să iau?”

 

Dar seara, în vacanțe, la munte ori la mare, vorbim cu adevărat.

Și dacă vreodată aș pierde această comunicare, asta ar însemna pentru mine, sfârșitul relației noastre, lucrul peste care nu aș putea trece vreodată. 

Comunicarea este, așadar,  lucrul pentru sunt cel mai recunoscătoare iar cel mai tare m-ar frustra persepectiva de a deveni doi străini care împart un pat.

Eu nu am știut mai bine niciodată ”ce-i mai bine pentru copiii mei” pentru că sunt mamă ci i-am cerut părerea și l-am consultat pe el, mereu.

Și am ales împreună și grădinițe, și școli și stil de parenting.

Și dacă vreodată nu am căzut de acord în vreun aspect în ceea ce privește creșterea copiilor, atunci nu am mers mai departe cu acel ”aspect”, oricare ar fi el.

Și ce-mi doresc cel mai tare este, că așa cum eu simt că îi pot spune lui orice și el îmi poate spune mie orice, așa să simtă și copiii noștri, că ne pot povesti orice, că ne pot cere sfatul mereu (chiar dacă aleg sau nu să țină cont de el), să simtă și ei că această comunicare face minuni și salvează vieți (dramatic vorbind). 

 

Și mi se pare important să știe și ei, copiii mei, că deși îi știu de o viață, nici pe ei nu îi pot înțelege din priviri.

Aș putea intui, desigur, privindu-i, că au o supărare, o frustrare, un neajuns, o dorință neîmplinită…dar de aici până la a-i ajuta este cale lungă.

 

Deci tot ce voiam să spun este că eu nu-mi doresc să ne înțelegem din priviri ci-mi doresc din toată inima, să ne înțelegem verbal, comunicând, mereu.

 

Asta mi se pare mie cea mai mare putere (în sensul de virtute) a familiei noastre 🙂

Și cred, bineînțeles cu tărie, în crezul lui Martin Luther King:

 

„Oamenii se urăsc pentru că se tem, se tem pentru că nu se cunosc și nu se cunosc pentru că nu comunică.” 

 

Photo credit: Arhivă personală.

About the Author

Anca Arau
Author with 251 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives