Acesta este un tobogan pe care s-a dat Radu, ieri. Și am preluat această fotografie de pe site-ul parcului acvatic pentru a constata, cu voce tare, ceva atât de simplu.
Și ieri, și alaltăieri și acum 1 an și acum 5 ani, dar mai ales ieri mi-am întărit această convingere:
Copiii nu fac lucrurile mai târziu (cum greșit cataloghează adulții) ci atunci când se simt ei pregătiți să le facă.
Și atunci le fac ușor, firesc și natural. Și asta se aplică la orice de la copilul timid care e deși e ”mmmmaahhaare” nu socializează cu copiii în parc, la renunțatul la scutec, desprinsul de mamă, dormitul singur, acomodarea la grădiniță, înot, scrimă, dans, tabere, orice.
Eu, în continuare, vreau doar să vă povestesc despre experiența noastră cu apa.
Adică:
De la teama de apă la ziua de ieri
Radu a fost și este un copil foarte precaut.
Nu-și asumă riscuri, nu s-a aruncat niciodată cu capul înainte.
Adică, nici la locul de joacă nu s-a cățărat pe toboganele mari, dacă el simțea că nu are situația sub control.
Nu s-a dat tare în leagăn, nu se apropie de câini, nu merge cu viteză amețitoare cu trotineta ori bicicleta.
Se gândește la riscuri mai mult decât e cazul la vârsta lui.
Nu este o fire impulsivă, este un copil matur, grjiliu, responsabil și foarte precaut.
Acum el are 7 ani și 8 luni.
Prima vacanță la mare am făcut-o când avea 1.6 ani. Hotel cu piscină, intra unde era apa mică, se juca un pic, apoi ieșea. Nu îi plăcea să se ude pe cap.
La mare, stătea doar la mal și se juca în nisip. Nu-i plăceau valurile care-l puteau trânti. Îi plăcea să călărească valurile în brațele tatălui lui, dar nu îi făcea deloc plăcere să fie sub apă.
La fel a fost și-n următorii 2-3 ani. Deci la 2.6 ani, 3.6 ani și 4.6 ani. Mai degrabă piscină, mai cu atenție în mare și mai mult la mal. P. chiar se ruga de el să-l ia pe umeri și să-l arunce în mare. Să înoate cu colacul, mai departe, să sară-n apă, să de uite după pești și el nu, nu și nu. Chiar nu-și dorea nimic din toate astea.
Și anul următor, am înțeles de ce.
Între timp, mai mergea în weekend la piscină cu tatăl lui dar el prefera numai jacuzzi unde apa era mică.
Trebuie să începi cursurile de înot, ce zici?
El spunea că parcă nu, că nu înțelege cum o să stea în apă mai mare decât el și cu cine, că nu cunoaște, deci nu…
Când avea 5.6 ani, am fost în vacanță la mare și pentru prima dată se ducea singur în apă, fără să fim lângă el, fără să se supere că-l trântesc valurile.
Hmm, ce ai crescut! Ia uite acum nu mai ai nicio frică cu marea
Iar răspunsul lui a fost că nu, nu îi este frică deloc pentru că apa este atât de limpede și ”incoloră” încât se vede clar fundul. Nu ca Marea Negră unde nu vezi nimic când intri.
Deci asta era, lui îi era teamă de mare pentru că era mare, cu nu vedea marginea și nu putea estima riscurile.
Dacă mai face un pas, poate e groapă și îl acoperă. Atunci am înțeles de ce prefera piscina.
În anul următor, la 6.6 ani ai lui, am fost în vacanță într-un resort cu piscine și tobogane de apă. Nu s-a dat deloc. Pentru că îi era teamă (cred) de aterizare.
Toboganul te ”arunca” în piscina adâncă. Chiar dacă acolo îl așteptam noi, chiar dacă avea aripioare nu îi venea să se dea.
Hmmm, dacă noi nu îl prideam, dacă aripioarele nu-l țineau la suprafață.
Anul următor, respectiv acesta, deci 7.6 luni, în vacanța de vară am observat o schimbare în relația lui apa, în sensul că a făcut snorkelling în larg (cu tatăl lui) și a avut încredere în vesta aia bună (cum zice el) de la Decathlon. Dar asta, după ce s-a asigura că nu este de asta din material de colac sau aripioare care la o ciupitură se pot dezumfla. Nu, este ca aia din avion. Nu se sparge. Și într-una din zile, din mare ne anunță:
Vreau să mă duc la înot. Vreau să învăț să înot bine.
Și întorși acasă, l-am dus. Și am rămas uimită să constat că la prima ședință învățase să înoate pe sub apă. Mi s-a părut wow. El să stea sub apă. Și apoi a făcut și sărituri. Și iar pe sub apă. După doar 2 ședințe, am plecat la mare și acolo a făcut sute de sărituri în piscină. Ne-a arătat că știe să înoate pe sub apă (distanțe mici).
Unde e copilul meu și ce ați făcut cu el?
Iar ieri, în acest parc acvatic s-a dat în niște chestii super ”periculoase”- cum le-ar fi catalogat chiar el, anul trecut. Și anul ăsta, spre deosebire de anul trecut, chiar erau 🙂
De exemplu acest tobogan- Leap of Faith- pe numele lui este aproape vertical, cazi cu 60 km/h, treci printr-un tunel iar de o parte și de alta sunt rechini, pisici de mare și alți pești.
Bine, la viteza aia, numai de ”admirat” rechini nu ai timp. Și m-am super, extra, mega mirat că s-a dat în așa ceva, singur, după ce a văzut cum oameni în toată firea țipă când sunt propulsați pe tobogan.
Deci mie nu îmi vine să cred că te-ai dat pe așa ceva!
Păi ce, apa e cât mine, jos dar eu pot să stau sub apă!
Asta era, acum știe să înoate, se bazează pe el, că lui în tobogane, tot timpul îi era frică de aterizare, era ceva ce el nu putea controla și ar trebuit să se bazeze doar pe noi că suntem acolo să îl prindem.
Ce înseamnă să faci lucrurile când ești pregătit.
*Leap of Faith, Atlantis Park, Dubai
Anca Arau
Leave a Comment