Declar solemn, cu mâna dreaptă pe inima stângă că nu sunt nebună. Nici măcar un pic. Și nici paranoică. Deloc, deloc. Dar scenarii fac tot timpul…cică e oarecum specific semnului meu zodiacal. Nu mă pricep la zodii, dar am citit că ”Gemenii” sunt mai scenariști și teatrali, ca să zic așa.
Și cu toate că nu sunt cele de mai sus, atât de des m-am gândit la scenariul ”schimbat copilul”. Din frustrare, din greșeală, din orice mă gândeam că este atât de ușor să schimbi bebelușii între ei.
Și înainte și in timpul primei sarcini și după ea și inainte de a doua, am citit de atâtea cazuri de bebeluși încurcați sau schimbați la naștere.
Cazul din Austria când, în urma unor analize întâmplătoare o femeie constată că nu este mama biologică a fețiței ei de 12 ani. Și atunci spitalul a rugat și a îndemnat vreo 200 de mame care au născut în luna respectivă, în urmă cu 12 ani să facă teste ADN pentru rezolvarea cazului.
Iar eu în timp ce parcurgeam știrea, mă gândeam cum ar fi ca după o săptămână, un an sau zece să-mi scrie spitalul să mă informeze că din cauza unei regretabile erori s-ar putea ca fiul pe care îl creștem să nu fie cel biologic.
Și mă gândeam: ce aș face eu?
Adică ar fi o dată durerea pierderii copilului biologic, dar durerea asta ar fi mic copil pe lângă durerea pierderii copilului pe care l-am crescut. Nu știu cum își adună oamenii ăștia rămășițele sufletului făcut terci și-și continuă viața.
Și similar acestui caz din Austria sunt cazuri aproape trase la xerox în Franta, Anglia, America sau Onești. După un număr de ani, întâmplător se descoperă că fetița/băiețelul pe care îl crești nu este cel biologic, se pornește o anchetă la spital, se plătesc despăgubiri, familiile iau legătura una cu alta, suferință din toate părțile, vieți zguduite.
Booon! Și revenind la mine m-am dus să nasc. Nu am fost sedată și nici anesteziată nici măcar un pic, iar P. a fost cu mine în sală tot timpul. L-am văzut cu ochii mei pe Radu aterizând pe acest pământ și nu l-am scăpat din ochi și nici din mână, chiar, nicio clipă. S-a născut, mi l-au pus pe piept vreo 45 minute, apoi o asistentă l-a spălat fix lângă patul meu și i l-a dat lui P. să-l îmbrace. Totul s-a petrecut sub ochii mei. Așa era sistemul, nu că am ținut noi să nu ne fie luat de sub ochi copilul. Totul s-a întâmplat într-o singură cameră. Travaliu, născut, îmbăiat. Și apoi plecat acasă după 3 ore.
La Tudor a fost alta povestea: după naștere, a plecat în secția de neonatologie, am rămas în spital 3 zile și teoretic, cel puțin ar exista posibilitatea de a fi schimbat/ încurcat cu alt bebeluș. Numai că, sunt sigură și în cazul lui, 100%, că șansele de a fi schimbat la naștere tind spre zero.
Pentru că ambii copii ai mei s-au născut, însemnați. Radu cu un hemangiom plan pe picior, iar Tudor cu un hemangiom șters și pal pe pleoape. Și amândoi au avut pete vasculare pe ceafă, deci ar fi fost greu de schimbat, fără să-mi dau seama:)
Eeeee, dar ce credeți? Deși știu sigur că nu există posibilitatea de a fi schimbați, tot îi mai prezint lui P. și acum, la un pahar de vin, ipoteza că ce am face noi dacă am afla că Radu sau Tudor au fost schimbati la naștere. Și am concluzionat eu că aș trece prin stările lui Gabi (din Neveste disperate) care află, tot întâmplător că Juanita, fetița pe care o creștea de 10 ani nu este a ei. Își caută fetița biologică, o găsește, îi seamănă perfect, este săraca, în timp ce Gabi este bogată. Și de aici începe drama: le vrea pe amândouă acasă la ea. Suferă crunt și trece printr-o depresie când fetița ei biologică pleacă din țară și nu o mai vede niciodată.
Gata am terminat cu schimbul la naștere:D Mai ales că tot ce vroiam să vă zic e ce mult mi-a plăcut mie un film, văzut acum mulți ani, în timp ce eram însărcinată prima dată. ”Changeling” pe numele lui, după un caz real din Los Angeles-ul anului 1928. M-a impresionat profund și a rămas unul dintre filmele mele preferate (poate și pentru că am o preferință pentru filmele inspirate din cazuri reale). Și evident că m-am gândit ce aș face eu.
Acțiunea se petrece în Los Angeles, în 1928. Într-o dimineață, o femeie (mamă singură) – Christine – merge la muncă și își lasă baiețelul de 9 ani acasă. Când se întoarce, află cu stupoare că fiul ei a dispărut. După ce l-a căutat fără niciun rezultat, câteva luni mai târziu poliția îi aduce acasă un băiat și pretinde că ar fi copilul ei. Bucurie mare, poliția lăudată, Chirstine pleacă acasă cu fiul ei.
Ajunsă acasă realizează că băiețelul nu e Walter al ei, deși acesta susține că este întocmai fiul ei. Christine încearcă să convingă autoritățile să reia căutările, dar pentru poliția coruptă in Los Angeles ar însemna o lovitură grea de imagine și așa șubrezită de toate scandalurile vremii. Este declarată labilă psihic și depresivă, închisă la un ospiciu de boli mintale și trecută pe medicamentație puternică. Până la urmă reușește să reia căutările fiului ei.
Dar ce mi s-a părut mie impresionant a fost tot zbuciumul ăsta emoțional al lui Christine, în tot acest ”schimb”. Cum toată lumea, inclusiv băiețelul găsit îi spunea că e copilul ei, dar din cauza dramei prin care a trecut este ”normal” să nu-l recunoască și că are nevoie de o perioada de reacomodare pentru a-și intra în normal.
Eu știu sigur că noi doi o să mai dezbatem cazul ipotetic de cum am reacționa daca am primi o scrisoare formală de la spital prin care să ne informeze că a fost o încurcătură la nașterea lui Tudor și mai mulți bebeluși au fost schimbați între ei.
V-ați gândit vreodată cum ar fi dacă ar fi?
Sursa foto: imdb.
Anca Arau
Leave a Comment