Vreau să vă povestesc despre un articol pe care l-am găsit interesant, să vedeți dacă rezonați sau nu cu acest punct de vedere, dacă vă identificați cu cele relatate ori nu, dacă vi se-ntâmplă ori ba.
Mi l-a trimis mai demult o prietenă și apoi l-am văzut distribuit și pe linkedin, de multe ori, de mame mai ales, cu funcții și poziții atât de execuție cât și de conducere.
Fiecare distribuire era însoțită de o scurtă mărturie a mamei-angajat despre cât de mult se identifică cu cele povestite de Emily Oster.
End the plague of secret parenting, se numește articolul, și-l găsiți aici, dacă doriți să-l citiți, așa cum a fost scris.
S-ar traduce deci cu:
Să punem capăt acestui parenting secret. Să nu ne mai prefacem (la muncă) că nu suntem părinți.
în ideea de a susține și recunoaște în fața angajorului cât de importanți sunt copiii în viața noastră.
Emily Oster este de profesie economist și scrie documentat inclusiv cărți de parenting. Și începe ea acest articol, povestind cum mai toate companiile au politici de susținere a mamelor la locul de muncă, cum ar fi concedii de maternitate plătite, bonusuri de naștere, cadouri pentru copii și așa mai departe, toate minunate și foarte importante pentru starea de bine a mamei.
Și există bineînțeles munți de dovezi despre cât de importante sunt pentru sănătatea emoțională a mamei și copilului aceste beneficii, despre cum companiile sunt catalogate și cotate și în funcție de susținerea și beneficiile pe care le oferă proaspeților părinți.
Dar ideea de bază a articolului ei este despre altceva, un ”fenomen” despre care nu există date și statistici, dar care este resimțit destul de intens, și anume despre (in)toleranța companiilor, cu privire la ”child-related activities” ale angajaților deveniți părinți.
Ca parte a unei cercetări pentru noua ei carte, ea a vobit cu mai mulți părinți, în special mame, despre ce înseamnă viața cu un copil mic, cum îmbină munca cu rolul solicitant de mamă, despre nevoile și îndatoririle de mamă, și cu ce provocări și schimbări a venit la pachet statutul de părinte angajat.
😳 Și spune ea că cel mai des a auzit de la mamele revenite la muncă, după ce au născut, că acestea, odată întoarse la muncă simt nevoia să ascundă faptul că acum au o mulțime de sarcini și activități parenting-related.
sau
că acestea simt presiunea/ nevoia de a minimiza schimbările din viața lor, de teama de nu fie considerate nepotrivite pentru job, lipsite de ambiție, slabe, neinteresante, neimplicate ori nededicate job-ului.
💡 Cei mai mulți angajați au declarat că nu discută niciodată la muncă despre copiii lor și dacă, vreodată se confruntă cu ”a child related-issue”, ei mint în legătură cu motivul lipsei lor de la muncă.
Adică dacă trebuie să-ți aplauzi copilul la serbarea de sfârșit de an, mai degrabă te învoiești de la muncă, invocând că ți s-a stricat mașina și trebuie să ajungi cu ea la service decât să spui adevărul (exemplul ăsta îl dau eu, nu autoarea, ca să nu fie dubii :)))
➡ Altă angajată povestește că ea face parte dintr-o echipă de bărbați, majoritatea tați. Și, pe când era însărcinată cu primul ei copil, a observat cum niciodată, dar absolut niciodată, co-echipierii ei nu vorbeau despre copii și obligațile familiale ce vin la pachet cu acest statut. Prin urmare, a tras concluzia că nu trebuie să vorbească, niciodată, la muncă, despre copii. Odată întoarsă la muncă, după concediu de maternitate, copilul s-a evaporat, cum ar veni.
În fine, ați prins ideea articolului.
➡ Unele mame spun că se simt foarte rușinate să pună poze înrămate cu copiii lor pe birou, altele că mereu au simțit nevoia să-și asigure constant managerii că nu se va schimba nimic, copiii au bonă, ele vor rămâne la fel de dedicate, cu programul ”ne-flexibil”, copiii nu o solicită deloc, nu trebuie să ajungă la nicio serbare, la niciun meci de baschet sau recital de pian și au cu cine lăsa, copiii, acasă când se îmbolnăvesc.
😯 De ce fac oamenii asta? De ce minimizează importanța copiilor? De ce nu cer flexibilitate (acolo unde job-ul permite)?
În general, pentru că se presupune că a vorbi despre flexibilitatea de care ai nevoie ca mamă este văzută ca și cum ”nu îți iei jobul în serios”
Numai că, de fapt inflexibilitatea asta și presiunea pe care mamele o simt de a ascunde că sunt mame, este total nesănătoasă și pentru angajator, care poate pierde astfel angajați foarte valoroși.
Și toată ideea este asta:
Daca noi, părinții, vorbim deschis și des despre importanța copiilor în viața noastră, despre activitățile noastre ca părinți și nevoia de flexibilitate, cultura organizațională se va adapta, și de fapt va fi ”win-win situation” pentru ambele părți, companiile păstrându-și astfel anagajați valoroși care vor munci mult, mult mai productiv.
Revenind un pic la experiența mea, recunosc că nu m-am gândit niciodată la asta. Dar citind articolul și văzând, pe linkedin, cât de apreciat, distibuit și apreciat a fost de mamele de pretutindeni, m-am gândit mai analitic așa.
Și nu am ajuns cu gândul mai departe de ultimul meu interviu, pentru un post, într-o corporație.
La un moment, în cadrul interviului, vine la un moment dat întrebarea:
Dar aveți copii mici. Cum veți face? (Cu programul de muncă+drum de 10-11 ore pe zi+ eventualele ore suplimentare, la nevoie etc)
Iar răspunsul meu a fost automat, nici măcar nu le mai gândesc, vorbește gura fără mine :))
Aaaaa, nu văd aici nicio problemă. Copiii mei au program clar, grădință cu program prelungit, bonă, tată implicat, bunici etc.
Adică cu alte cuvinte, nu vă faceți griji, nu cade pe mine grija lor.
A fost exact răspunsul pe care-l aștepta, iar jobul în sine (mă refer la cultura organizațională) conform celor discutate la interviu, adică:
Ne bucurăm și ne așteptăm să nu ne ”împiedicăm” prea tare de copiii tăi.
Fix în aceeași perioadă, o fostă colegă și prietena mea începuse un job (fix același job ca al meu), într-o altă corporație.
Puteți munci de acasă sau de unde vreți voi, știm cât de importante sunt îndatoririle de părinte, să nu lipsiți de la serbări, concerte sau recitaluri ale copiilor, indiferent de ora la care sunt programate sau proiectele în care sunteți implicați. Recuperați cum și când puteți orele de muncă.
De genul suntem adulți, nu ne batem joc unii de alții, știi pentru ce ești plătit și ce responsabilități ai și ești evaluat, în funcție de rezultate și eficiență.
Care dintre cele 2 companii de mai sus, credeți că are angajați mai fideli și mai valoroși?
Adică dacă job-ul îți permite, atunci numai cultura organizațională este de vină pentru faptul că ne prefacem că nu ne dorim să fim alături de copiii noștri.
➡ O mamă declara că, de câte ori se îmbolnăvea copilul mic (deși avea dreptul să beneficieze de concediu de îngrijire copil), adesea își lua concediu de odihnă sau medical (ea), pentru că era mult mai bine văzută așa. Că de fapt, odată întoarsă la muncă, copilul se evaporase, nu?
Și da, așa am simțit și eu la ultimul loc de muncă. Că nu aș fi putut, vreodată, să ajung la muncă la 9, în loc de 8, că în dimineața aceea, copilul a vomat sau să plec la 3 că are examen la aikido. Păi nu, că doar agreasem că ”nu vorbim la muncă despre copii”.
Și era clar că nu era o situație care să dureze. Că, inevitabil, într-o dimineață ar fi vomat :)) Eu glumesc și exagerez cu exemplele astea, dar înțelegeți ideea 🙂
Și citind acest articol, mi-am dat seama că de fapt, stă-n puterea noastră a tuturor, să schimbăm această mentalitate.
Și exact cum precizează autoarea, schimbarea felului în care ne raportăm la copii, la locul de muncă, trebuie să pornească de la seniori, pentru a le da un exemplu juniorilor. Să vorbim deschis și onest despre ”activitățile de părinte”, să schimbăm cultura organizațională, în folosul ambelor părți.
Da, să-și aducă poze cu copiii și să le pună pe birou, să refuze (când e posibil) întâniri și ședințe târzii și să folosească exact exprimarea asta:
Nu, nu pot, pentru că în ultima săptămână am călătorit foarte mult și i-am promis fetiței mele că azi gătim împreună brioșe.
Sursă foto: Photo by JOSHUA COLEMAN on Unsplash
Anca Arau
Leave a Comment