Știți cum prezintă site-urile de vânzări auto ca un avantaj faptul că mașina nu a fost rulată în România?
Și această ”calitate” a ei atârnă greu în decizia de cumpărare? Adică mai toți cumpărătorii preferă ca mașina să aibă 5 ani vechime, 125,000 km, dar să fie rulată exclusiv în Germania/ Anglia/ Spania decât 3 ani, 60,000 de km dar rulată în România.
Pentru că…drumurile.
De acolo și de aici.
Autostrăzi versus hârtoape.
Mers întins versus frânări bruște.
Drumuri netede versus drumurile noastre.
Mașină second hand nu am cumpărat, dar cu siguranță aș fi văzut și eu un mare avantaj să nu fie chinuită pe drumurile noastre mioritice. Pentru toate motivele evidente.
Dar unde voiam să ajung- dacă la mașini pot doar să mă dau cu părerea cum e, din proprie experiență pot să vă povestesc cum e cu căruciorul copilului.
Cumpărat și rulat ”în afară”, adus intact în România, rulat mai puțin decât acolo dar cu urme mult mai vizibile.
Cred că am mai spus. Diferența pe care am resimțit-o cel mai mult între Olanda (unde s-a născut și crescut Radu 18 luni) și România stă în tot ce ține de ”bebe la drum”.
În Olanda noi nu am avut mașină. Nu am simțit nicio clipă lipsa autoturismului personal.
Aici, să ai copil mic și să nu ai mașină e de domeniul fantasticului. Efectiv nu merge. Nu ai cum. Cred că te-ar apuca disperarea de câte ori ai avea de făcut un drum cu bebelușul.
În Olanda mi-a fost totuna. La doctor mergeam pe jos , în oraș mergeam cu autobuzul, în alte orașe apropiate mergeam cu trenul sau cu autobuzul. Doar eu, Radu și căruțul. Nu am luat în brațe niciodată, dar niciodată, căruțul.
De asta spun că a fost un cărucior foarte rulat. Zilnic mergeam ore-ntregi. În orașul în care locuiam, în orașele apropiate, la supermarket, în parc. Și deși nu plecam nicăieri fără căruț, eu nu știu dacă căruțul lui Radu a fost greu sau ușor, că nu a fost nevoie să-l ridic ni-cio-dată.
Nu există să nu existe lift la metrou sau la gară, nu există borduri ridicate, rampele sunt la tot pasul, în autobuz se urcă extrem de ușor, în tren la fel, la supermarket mergeam zilnic cu căruțul. N i c i o problemă nu am întâmpinat, dar niciuna.
Buuun. Ne-am hotărât să venim în România.
Am ajuns acasă, am șters cu un șervețel umed roțile căruțului. Deloc tocite, intacte ca formă și consistență…Și am plecat pe drumurile din București.
Eeeei, alta a fost povestea aici, când la plimbare cu căruțul, mai mult cari căruțul în brațe decât împingi la el.
Din aceste considerente, săracul Tudor a fost privat de landou, am avut doar varianta sport la care am adăugat un reductor în primele 6 luni.
Căruțul lui a fost ușor, dar atâââât de greu! Nu mai insist, cunoașteți realitatea de aici, stații de metrou fără lift, borduri înalte, scări, scări și iară scări. Dar doar scări, fără rampă.
După câteva luni de folosit în București, am șters iar roțile. Care nu mai erau intacte. Erau roase, cu urme de lovire. Pietricele înfipte-n ele.
Nu mai erau nici țepene. Scârțiau. Deși căruțul a fost cărat mult în brațe.
→L-am luat în brațe când ieșeam din bloc ca să coborâm cele 10 trepte. Pentru că nu există rampă.
→L-am luat în brațe când am mers la medic cu metroul. Pentru că nu există lift.
→L-am luat în brațe când am traversat spre parc. Pentru că bordura este mult prea înaltă.
→L-am luat în brațe când am mers la magazin. Acolo există rampă dar este mult prea abruptă.
→Nu l-am luat în brațe când am mers pe trotuar. Și asta s-a văzut pe fața roților.
Deci din proprie experiență vă zic ce diferență este între un cărucior de copil rulat ”afară” și unul folosit acasă. Eu zic că-i că la mașini. Uzură accelerată la cel folosit aici.
Pentru că…drumurile noastre toate…
Sursa foto: Arhivă personală
Anca Arau
Leave a Comment