Vineri, în drum spre Brașov, am oprit rapid la Sinaia doar să mâncăm ceva. Ideal ciorbă, ca să fim cât mai rapizi, practic cartofi prăjiți cu legume la grătar.
Maxim o oră aveam alocat.
Am oprit mașina și înainte de toate am pregătit rucsăcelul de divertisment, respectiv vreo 3 cărticele, 15 culori, 10 coli și cartonașe cu activități specifice vârstei.
Intrăm în restaurantul plin.
Căutam masa.
Găsim.
Ne așezăm.
Lui Radu nu-i convine locul, că-l deranjează planta din spatele lui. Face schimb de loc cu P.
Acum se supără Tudor că voia să stea lângă tati.
Vine la mine în brațe.
Se râzgândește, cere singur pe scaun, se descalță, se urcă cu picioarele pe scaun.
Noi doi încă eram cu geaca pe noi, ei își schimbaseră locurile de vreo 5 ori. Și tot nu găsiseră cel mai bun loc.
0
La masa de lângă noi, tot o familie de 4 dar copiii lor erau 2 fete mari, cel puțin 12 ani, aș zice.
Era foarte liniște.
Din priviri mi-am cerut scuze de vreo sută de ori că nu îi lăsăm să mănânce liniștiți.
Mama lor se uita la noi și zâmbea.
Ce drăguță este, în loc să ne facă observație, zâmbește!
Tudor începe să țipe ”când vine mâncaiea”, Radu îl anunță că nici măcar nu am comandat. Se enervează.
Radu joacă fazan cu P. Devine zgomotos de câte ori pierde. Spune că nu-i corect.
La masa de alături, părinții vorbesc între ei. În liniște. Comandă și închid meniurile. Tatăl primește un telefon și se ridică. Amândouă fetele scot telefoanele și scroll-ează. Mama se bucură de liniște.
Comandăm și noi. Ciorbă adulții, cartofi prăjiți și cașcaval pane-Radu, legume la grătar cu piept de pui-Tudor.
Vine ciorba repede. Tudor nu mai are răbdare. Dar lui nu îi place ciorba, vrea doar cărniță din ciorbă.
Îi scot carnea din ciorbă, i-o pun pe farfurioră.
Înainte să o bage în gură o analizează foarte atent, să fie simplă, să nu fie lipit vreun fir de iarbă sau vreun rest de morov.
Refuză din acest motiv multe bucăți de carne.
Cu mâinile până la cot în ciorbă, mă uit cu jind la masa de alături.
Tatăl s-a întors și îi povestește mamei încet ceva. Nu-l întrerupe nimeni.
Reușește să ducă fraza la bun sfârșit. Fetele lor se uită în telefoane.
În timpul ăsta, Tudor se ridică în picioare pe scaun și se clatină. Sar din scaun ca să-l țin și dau cu cealaltă mână peste farfuria cu cărnița care trecuse deja controlul calității. Carnea cade pe el, apoi pe jos.
Mă uit iar la masa de alături ca să-mi cer scuze din priviri, din nou, pentru gălăgie.
Ce drăguță e mama lor. Ne zâmbește!
Vine și mâncarea copiilor. Radu se supără că i-au răzuit brânză peste cartofii prăjiți și că ”poate i se face rău”. Așa că ne apucăm în familie de separat brânza de cartofi (el nu mănâncă brânză, nu suportă nici mirosul). Tudor ne-a anunțat că el voia cartofi prăjiți, nu legume și că el ”nu mai mănâncă nimic, gata”
Masa de alături încă așteaptă mâncarea. În mare liniște. Fetele se uită în telefoane.
Noi mâncăm, mergem la baie de 2 ori, copiii se încalță, se descalță iar mâncăm și în sfârșit cerem nota.
Cât așteptăm nota de plată, Radu compune la fazan un cuvânt haios și începem să râdem. Tudor își colorează palmele cu o cariocă neagră și mergem la baie pentru a treia oară.
La masa de alături, momentan sunt doar mama cu fetele. Fetele se uită în telefon, pe Instagram de fapt, ceea ce mă face să mă gândesc că poate au mai mult de 12 ani. Poate au 15. Și observ încă o dată ce frumoase sunt. Au părul castaniu, lung și drept.
Plătim.
Ne strângem toate cărțile, cariocile, culorile și joculețele, ne îmbrăcăm și zâmbesc pentru ultima oară familiei de la masa de alături.
Mama îmi răspunde zâmbind, fetele se uită în telefon.
Și atunci nu am putut să nu mă gândesc: la masa de alături era viitorul.
Prima dată ne-am uitat cu jind, tânjind după liniștea de la masa lor, apoi ne-am uitat cu regret.
Oare așa va fi și la masa noastră peste câțiva ani? Părinții vor vorbi între ei și copiii nu vor scoate niciun sunet?
O să spuneți că nu, că e vorba de cum sunt învățați, că telefonele trebuie interzise la masă, în vacanță și așa mai departe. Și probabil asta va fi regula, dar rămâne totuși întrebarea:
Ce își doresc ei mai tare să facă?
Să se dea pe instagram sau să stea de vorbă cu părinții?
Asta înseamnă o provocare ca părinte.
Când sunt mici este foarte ușor.
Nu există altceva mai bun de făcut pentru copii decât să se joace cu părinții lor, să vorbească, să se plimbe cu ei, să facă jocuri de rol împreună și așa mai departe.
Copiii nu își doresc să fie în altă parte. Cea mai mare bucurie a lor este joaca cu părinții lor.
Este deci foarte ușor ca părinte de copil mic să-i faci o ofertă de nerefuzat copilului tău. Scoți un pachet de cărți și gata, îți zâmbește cu gura până la urechi.
Îi desenezi o casă și îi dai o acadea și îți spune că ești cel mai bun părinte din lume.
Dar adevarata provocare ca părinte este când copilul nu mai este mic. Iar ofertele, planurile și propunerile tale sunt respinse ori refuzate ușor.
La masa de alături stătea viitorul.
Și pentru prima dată de când suntem părinți am răsuflat ușurați că noi nu suntem încă acolo.
Sursă foto: Arhiva personală.
Anca Arau
Leave a Comment