Incredibil cum se transformă un copil când este singur..

Tudor are aproape 3 ani. Dacă s-ar fi născut cu vreo decenii mai înainte ar fi fost catalogat drept un copil ”care se ține de fusta mamei”. Care se alintă și se pisicește. Este blând și ascultător. Nu este timid, ba chiar este destul de sociabil. Numai ochii lui calzi îți cer mereu să-l protejezi. Să fii acolo pentru el, mereu! Să-l ajuți! Să-l ridici când cade, să ceri vreo jucărie pe care și-o dorește, să fii acolo când coboară din tobogan. 

Plânge repede. De cele mai multe ori, dacă se împiedică, începe să plângă în timp ce este încă aer, în cădere. Până să atingă solul deja află toate persoanele de pe o rază de 50m, cel puțin, că ceva grav (cum ar fi a cădea în genunchi) s-a întâmplat.

 

Introducerea aceasta ca să creez contextul pentru povestea de mai jos:

 

Rutina noastră, din fiecare dimineața, implică ieșitul în parc cu tricicleta. Ajungem în parc. se dă jos din tricicletă, se joacă, aleargă etc. Și apoi retur acasă.

Acum vreo lună, în parc fiind, îmi propune el să coborâm până la aleea lacului și apoi să urcăm imediat. Eu stăteam așa bine pe banca și era așa bună cafeaua, încât îi propun să se ducă el și eu mă uit de pe bancă.

-Du-te tu și eu te aștept aici!

-Io tinguh?

-Tu singur, da!

-Daaaaaa, vau ata!

Se duce, se întoarce, se duce iar și iar se întoarce. Foarte încântat. Citeai mândria în ochii lui. Că el s-a dus singur. Și este o distanță mare, plus un drum anevoios, că nu mergea pe potecă.

-Me mai duc o dată! Tă nu vii dupe mini!

(Stai liniștit! Nu m-aș urni din soarele ăsta…)

 

Și o ia la vale. În pas alergător. Departe de mine, dar în raza mea vizuală desigur. Se împiedică. Și cade. Întâi în genunchi, apoi pe burtă. Se și rostogolește ușor. Dă să se ridice și mai cade o dată. 

 

M-am ridicat repede de pe bancă. Grăbită, dar mai ales uimită, nu că a căzut ci că nu-l aud urlând ca din gură de șarpe. Nici măcar un plânset mic. Sau vreo mârăială.. Că altminteri ar fi aflat tot parcul ce grozăvie dramatică pățise el. Acum nici urmă de supărare. Pentru că el era în grija lui. Și atât. Era singur.

S-a ridicat. S-a scuturat. A mai căzut o dată. S-a ridicat iar.

-Tudor, ești bine?

-Da, mami! Du-ti pi bancă. Io vin tinguh!

……

După acestă întâmplare bizară (:D), în care Tudor a căzut serios și nu a plâns deloc, pentru că era singur și responsabil, ne-am dus să-l luăm pe Radu de la școală.

Adică să-l așteptăm pe Radu la ușa clasei ca să-l ducem până la poarta școlii unde îi aștepta șoferul de la after. Nu-l ”treceam” eu curtea școlii pentru că nu am toată încrederea că e perfect capabil să ajungă la punctul de întâlnire ci pentru faptul că era de-abia prima săptămână de școală.

-Doamne, dar nu mai veni și tu, mereu! Ce mare lucru să ajung la poartă?

-Păi doar săptămâna asta vin oricum, până se stabilește o rutină. Până ne familiarizăm cu tot procedeul de preluare..Dar chiar, nu ți-e frig? Puneți și tu hanoracul că e vânt cât așteptați aici. Apă ai băut? Mai ai? Aoleu, dar greu e rucsacul ăsta!! Lasă-l și tu pe jos până plecați. Și nu mai alerga pe aici, că e multă lume. Hai stai așa lângă perete..

Pleacă o datăăă!

Am plecat și nu m-am mai dus altădată. Pentru că știu că singur se descurcă și mai bine. Să ajungă unde trebuie. Să-și închidă rucsacul. Să-și pună hanoracul dacă e frig sau să-l scoată dacă e prea cald.  Să bea apă când îi este sete sau să lase rucsacul jos când e prea greu.

Radu are 6 ani. De fapt peste câteva luni va face 7. A fost dintotdeauna responsabil. Așa este firea lui. Dar mai mândru și mai fericit decât atunci când noi îl lăsăm să facă singur lucruri de copil ”mare”  nu l-am văzut niciodată.

Să urce singur cu liftul, să se ducă singur pe scări, să rămână singur în casă etc, respectiv lucruri mărunte care se pretează la vârsta lui chiar și în vremurile astea:) Toate mărunțișurile astea lui îi o dau o încredere fantastică în el. Și o stare de bine. De putere și de independență.

Și ca o concluzie, cred că și voi observați mirați cum copilul vostru mic, lăsat singur știe să se ducă la baie, să mănânce cu tacâmuri, să se încalțe și să-și pună singur geaca. 

Apoi, când pleacă în prima tabară constatăm că știe să separe hainele curate de cele murdare și să se îmbrace cum și cât trebuie de gros. 

Cum, atunci când nu îl ținem strâns de mână se uită și se asigură și el că e verde la semafor.

Pentru că, ei știu să facă multe lucuri, numai că nu le dăm noi ocazia să le facă. Pentru că vremurile, timpul scurt, răbdarea limitată.

Dar ei sunt perfect capabili să facă atât de multe lucruri singuri. Au nevoie doar să fie lăsați să le facă.

Și atunci descoperă și ei, dar mai ales noi de câte sunt în stare. Așa cum eu descopăr câte știu să fac, de-abia când P. nu este acasă. Când sunt singură. Subit știu și fac lucruri care nici nu mi-ar trece prin cap să le fac când e el în preajmă- știu când sunt singură să schimb becuri, pot să mut canapeaua să recuperez vreo jucărie, să pun draperia, să asamblez un dulap de la Ikea, să citesc apometrele sau să-mi formatez laptopul.

Și exact cum mă transform eu când sunt singură, așa cred că e și cu copiii.

Au nevoie să-i lăsăm și singuri,  ca să crească siguri (pe ei)!

Sursa foto: Arhiva personală.

Photocredit: Fotografie cu poveste.

About the Author

Anca Arau
Author with 193 posts
More about Anca Arau

Visătoare, optimistă, mamă fericită de băieți & more

Related Articles

Leave a Comment

Bună, eu sunt Anca

Visătoare, optimistă, mamă de băieți și așa mai departe ;)

Magazin online de cadouri. Pentru a fi oferite cu drag unui copil isteț, frumos, poznaș și drăgălaș, așa ca toți copiii.

Archives