Că mamele și părinții în general ”se plâng” de trecerea timpului e ceva firesc. Face parte din fișa postului. Acum vrem să fie copiii mari ca să fie mai independenți, să doarmă și să mănânce mai bine, iar peste un minut ne răzgândim.
Dacă am putea, am ține timpul în loc mult și bine, până ne săturăm de ținuț în brațe copil mic și pufos sau de mirosit creștete de bebeluși.
Ne plângem că zilele sunt lungi și obositoare, ca apoi la sfârșitul lor să ne uităm pe poze și filmulețe din trecutul foarte apropiat și imediat să exclamăm ce repede au trecut zilele alea interminabile.
Ce mari au crescut copiii! Cât de miiiiiciiii erau!!
Și ne mirăm noi minute-n șir de cât au crescuuuut și cerem apoi și confirmarea tatălui! Să ne mirăm, împreună, nu de altceva!
-Deci tu mai ții minte să fi fost așa mic? Oau!
-Ce față avea!
După 2-3 luni ne minunăm iar și ne întrebăm iar ”când s-au făcut așa mari” și tot așa. Asta e ceva ce toți părinții fac. Suntem recunoscători că au crescut copiii mari dar suntem nostalgi că nu mai sunt mici.
Toți părinții se minunează de ce repede cresc copiii dar numai unii frați ar ține timpul în loc.
Duminică seară. Întâmplarea făcea să fie ziua în care Tudor împlinea 3 ani, dar asta e doar o coincidență. Nu cred că are legătură cu dorința fratelui lui.
Eu mă uit la ceas, văd că este 20.15 și intru în panică direct de parcă se terminase tot timpul din lume. Așa fac în fiecare seară din timpul săptămânii școlare- după ora 8 seara îmi pierd mințile dacă nu sunt dușați, în pijamele și pregătiți de somn.
Și încep să strig la ei să termine cu joaca, că trebuie duș, spălat pe dinți, tăiat unghii. Se simțea din voce panica mea că trebuie să le facem pe toate astea în maxim 20 minute.
Ei țipau. Unul la altul. Tudor îl prinsese pe Radu de gulerul tricoului. Radu râdea. Apoi Tudor l-a zgâriat pe Radu și i-a lăsat o dungă roșie pe obraz (pentru că nu avea unghiile tăiate). Radu l-a impins cu picioarele.
Plec la baie. Dau drumul la apă și încep să strig consecventă la ei. M-ați auzit și voi, nu?
Între timp ei s-au apucat să facă împreună cu tată lor, barca. Adică P. întins pe covor, ei doi pe burta lui. Burta se mișca că sunt valuri, pasagerii trebuie să se țină bine ca să nu se scufunde.
Strig iaaaaar.
-Aoleeeeeu, mami, dar tu chiar nu ai răbdare, deloc! Stai că Tudor vrea să facem și calul, mă anunță Radu.
Hai că intru eu repede să fac duș până termină ei. 5 minute mai târziu, când opresc apa la baie îl aud pe Radu cum se răstește la Tudor.
-Deci ești un obraaaazniiiiic! Mă doooooooaaaaareee! De ce m-ai mușcat?
Am știut că nu e ceva grav, pentru că Radu doar țipa fără să plângă. Am aflat apoi Tudor l-a mușcat pe Radu, de umăr, dar nu tare și după aia l-a zgâriat. Asta am văzut cu ochii mei, nu mai era nevoie de poveste.
Mai pe jos, mai pe sus, intrăm la duș, ieșim, tăiem unghii, punem pijamele. Trecut de 9. Mă grăbesc să ies din camera lui Radu, impacientată că deja e prea târziu. Îmi exprim iar regretul că mâine se duce zgâriat pe obraz la școală și dau să ies din cameră. Și îi mai promit că se face și Tudor mare.
Și, atunci de sub păturica lui albă, își exprimă și el părerea. Scurt și la obiect.
-Mdaaaa. Daaaa, eu de fapt nu vreau să crească Tudor.
Vreau să rămână mic. Că dacă nu o să mai fie mic nu o să mai vrea să mă bată, să vină, să mă zgârie.
Mie îmi place cum e el acum.
Am stins lumina și am ieșit. Și eu care ziceam că empatizez cu el când îi promit de o mie de ori pe zi că Tudor o să crească și el…
Sursă foto: Arhivă personală.
Photo credit copertă: Fotografie cu poveste by Livia Gabriela.
♥
Eu sunt Anca, mamă de-un băiat serios și altul haios. Amândoi frumoși, dar mai ales gălăgioși. Dacă dorești să fii la curent cu isprăvile noastre, poți da un like paginii de facebook a blogului sau te poți abona la newsletter, pentru a primi pe e-mail noile articole.
Anca Arau
Leave a Comment