Odată, pe când aveam aproape șase ani, am desenat asta.
Le-am arătat oamenilor mari, capodera mea, și i-am întrebat dacă le place.
-Maaami, îți place ce am desenat?
-Hmmm, mmsi-gur!
-E foarte frumos, nu?
-Mdaa, l-ai făcut repede oricum…
-Daaa, l-am facut frumos..știi ce e, nu?
-Aaaa, un drum?
-Este un triunghi, tu nu vezi?
-Aaaa, asta vad…păi și șarpele ăla ce e?
-UN ASTEROID CARE LOVEȘTE PĂMÂNTUL, deci tu chiar nu ți-ai dat seama??!??
”Oamenii mari au întotdeauna nevoie de lămuriri. Ei nu pricep singuri nimic și este obositor pentru copii să le dea întotdeauna explicații”
Mi-am petrecut multă vreme printre oamenii mari. I-am cunoscut îndeaproape. Ceea ce nu mi-a îmbunătățit părerea despre ei.
Este obositor să vorbești cu oamenii mari, trebuie să le dai întotdeauna explicații.
II
Nouă luni am trăit eu stigher, fără a avea cu cine sta de vorbă, până când deodată acum opt ani, am aterizat pe o planetă luminoasă. Așa că vă închipuiți uimirea mea, când deodată, în revărsat de zori, m-am pomenit că mă trezește un glăscior ciudat.
-Felicitări, aveți un bebeluș de nota 10!
Și m-au luat pe sus și m-au așezat pe un loc cald.
În jurul meu, erau numai oameni mari, cu priviri ciudate și dinți mari. Și am rămas acolo, pe ființa aceasta străină mie, la chip, dar atât de familiară, totuși. Ce ciudat.
M-am frecat bine la ochi și am văzut un omuleț cu totul nemaipomenit, care mă scruta cu gravitate. Tatăl meu, am auzit.
III
Mi-a trebuit un timp îndelungat ca să pot înțelege planeta asta pe care am aterizat.
Oamenii aceștia mari îmi puneau o gramadă de întrebări. Nu m-am lămurit pe deplin decât încetul cu încetul și asta datorită locuitorilor din casa mea.
Am învățat să râd, să merg, să dansez, să vorbesc. Creșteam în greutate. Creșteam în înălțime. Pesemene, ciudată rău planeta asta pe care am aterizat.
Zi după zi, învățam mai multe. Descopeream în fiecare zi câte ceva în legătura cu planeta asta. Oamenii ăstia mari ai mei, în continuare nu înțeleg nimic, dar măcar îmi zâmbesc, fericiți.
Nu știu cum au trăit fără mine până acum. Nu pot să-mi imaginez viața lor înainte. Nu cred că au înțeles nimic până acum. M-au așteptat pe mine să-i învăț ce este viața.
IV
Aveam în scurtă vreme să cunosc pe cineva. Pesemne, pe planeta mea mică, va mai ateriza cineva. Cică vom fi prieteni. Eu nu știu dacă planeta asta e destul de mare pentru amândoi.
Este o ființă mică și roșie. Face atâta gălăgie. Vomită lapte. Nu vorbește. Dar vai, cât plânge. Nu cred că îi place planeta nouă.
Și nu știu de ce nu-l trimit înapoi, pe planeta lui. Este mereu derutat și speriat.
Oamenii mari din casa mea îl linișteșc ușor, totuși. A învățat să gângurească fericit când îi vede.
V
N-am fost în stare să pricep nimic atunci. Trebuia să-l judec după fapte, nu după vorbe.
Este micuț. Așa am fost și eu, îmi amintesc.
Dar toți oamenii mari, pe planeta asta, înainte de a crește mari, încep prin a fi mici. Îmi place să-l miros. Mireasma lui mă îmbată și mă însenină.
Micuțul acesta mă face fericit. Sper să rămână, aici pe planeta mea mică, mereu.
VI
Acum știu bine, că-n afară de marile planete ca Pământul, Jupiter, Marte, Venus există o puzderie de alte planete, mici. Pitice. Acum știu tot Universul.
Nu știu exact de unde am venit, dar am prins drag de oamenii aceștia mari, locuitori ai planete mele mici. Îmi pun multe întrebări, în fiecare zi. Așa sunt ei.
Nu trebuie să le-o luați în nume de rău. Copiii se cuvine să fie foarte îngăduitori cu oamenii mari.
VII
Și am crescut și mai mare și am învățat și mai multe lucruri. Să scriu și să socotesc, să înmulțesc și să citesc. Să adun și să împart și bucurii și jucării și teme și dileme. De acum merg la școală în fiecare zi.
VIII
Azi am 8 ani, adică un fel de infinit numai că vertical. Și nu mi-am îndeplinit nici 1% din obiectivele stabilte și planurile făcute înainte să aterizez pe această planetă ciudată.
Am pierdut timp să-i învăț pe oamenii mari atâtea.
Oamenii mari nu înțeleg niciodată nimic. Și este obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri.
Va continua
Anca Arau
Leave a Comment