S-a născut, am ajuns acasă, moașa l-a luat în brațe și s-a dus cu el către masa de înfășat.
S-a pregătit să-l așeze pe masă și așa cum îl ținea în palmele făcute căuș, înainte ca spatele lui să atingă masa de înfășat, a mimat ușor că-l scapă.
Și el, așa liniștit cum era, a ridicat brusc mâinile în aer, mimând și el la rândul lui, prinderea.
Un reflex pe care-l vor pierde. Testat și de doctor, pentru stabilirea scorului Apgar. Și una dintre cele 2 frici cu care se nasc copiii, spune blând moașa.
Și continuă:
Frica de a nu cădea.
Și frica de zgomote puternice.
Restul se învață. Se moștenesc. Se transmit. Și vor fi mii de frici, de aici înainte.
Și dacă la început tresărea, speriat, când se trântea vreo ușă, apoi doar ridica, vădit deranjat, din sprânceană. Crescuse. Nu mai era un nou născut.
Când a mai crescut un pic, dar era tot mic, i-a fost frică de căței.
Radu, uite-l cât e de mic, nu are ce să îți facă! Nu are de ce să îți fie frică.
Are dinți? Are, nu? Atunci are ce să îmi facă! Are de ce să-mi fie frică.
Apoi, i-a fost frică ca să cațere pe toboganul cel înalt.
Ce fricos ești! îi spunea verișoara lui mult mai mică dar curajoasă.
Ce inconștientă ești tu! răspundea el.
I-a fost frică de apă mai mare decât el, oricât am considerat noi imperios necesar să învețe să înoate. La 2 ani, la 3 ani, la 4 ani, 5, 6, 7…
Păi dacă mi-e frică? Dacă mă scapă instructorul? Dacă se dezumflă colacul?
Și abia la 8 ani i-a trecut frica și a hotărât că vrea să învețe să înoate. Ceea ce a făcut.
I-a fost frică să nu cadă. De pe bicicletă, de pe schiuri, de pe role. A căzut apoi și i-a trecut și această frică.
I-a fost frică de dentist
Hai, Radu, crede-mă, de data asta îți zic- nu o să te mai doară nimic, tu nu mai ai nerv…
Cuuuum săăăă nu am, mami? Numai când mă gândesc că mă urc pe scaun acolo, mă apucă nervii…
I-a fost frică de doctor
Oooo, Radu, e atât de draguță doamna doctor, pfoai, o să vezi!
Normal că ție ți se pare drăguță, că doar nu îți face nimic ție. Și mie mi s-ar părea drăguță dacă ar fi doctora ta. Să stau și să mă uit. Normal că nu mi-ar fi frică. Vai ce drăguță e!
I-a fost frică să rămână singur la grădiniță, i-a fost frică că poate nu mai venim după el, i-a fost frică de copii, îi este frică de necunoscut. Frici de care nu a scăpat, până nu le-a înfruntat.
I-a fost frică să nu se piardă. Și și-a luat mereu repere, s-a orientat unde este, unde ne întâlnim dacă ne rătăcim unul de altul.
Îi este frică de câte ori îl doare capul ori vreun dinte, să nu fie ceva grav.
Este grav? Dar nu e grav, nu?
Oho, și cât de frică o să îi tot fie în viață. Și câte nu o să facă, pentru că îi este frică.
O să îi fie frică de eșec.
O să îi fie frică să nu fie respins.
O să îi fie frică să încerce lucruri.
O să îi fie frică de penibil.
O să îi fie frică de oameni. Și situații.
O să îi fie frică să spună că îi este frică.
O să aibă mii de frici mai mici și mai mari și o să ajungă tot la vorba lui, de când avea 8 ani.
Cum îi spunea, deunăzi, înțelept, lui Tudor cel mic.
Este bine să îți fie frică. Așa poți să fii atent. Și să ai grijă. Dacă nu ți-e frică, nu înseamnă că ești curajos ci poate că nu respecți regulile. Sau nu știi riscurile.
Cam da, a înțeles cum e frica, pentru că s-a născut gata matur, chiar dacă nu a avut decât 2 mari frici când a venit pe acest Pământ, acum este plin de el, unele se vor stinge doar ca să facă loc altora.
Și va învăța mereu din frici. Că frica este bună. Și îl poate învăța atâtea.
Copiii voștri ce frici au? Ori au depășit?
Sursă foto: Arhiva personală
Anca Arau
Leave a Comment